ma numesc marius gadalean i m-am apucat sa fac un site pt protejarea naturii si promovarea romaniei pt ca ma vazut ca multi spunem ca faem si dregem dar nu miscam un deget. in speranta ca voi aduna un nr mare de membri atunci sint sigur ca vom pune in miscare o mica rotita din angreanj
va multumesc voua ,celor ce va inscrieti pe acest site ,inseamna ca va pasa de soarta naturii si nu in ultimul rand de soarta tarii noastre ROMANIA

semnat marius gadalean
Digg  Sphinn  del.icio.us  Facebook  Mixx  Google  BlinkList  Furl  Live  Ma.gnolia  Netvouz  NewsVine  Pownce  Propeller  Reddit  Simpy  Slashdot  Spurl  StumbleUpon  TailRank  Technorati  TwitThis  YahooMyWeb
 

ROMANIA - DIAMANTUL EUROPEI Hublist Romania Lista dc++ odc huburi romanesti


 

istoria romaniei

Dacia era în antichitate ţara locuită de geto-daci, care erau împărţiţi într-un număr mai mare de triburi şi ocupau un teritoriu cuprins între: râul Tisa (vest), râul Nistru şi Marea Neagră (est), Dunăre (sud) şi Carpaţii Păduroşi (nord). În anumite părţi chiar depăşeau aceste hotare: spre est peste Nistru, "înaintând până spre Bug", iar spre vest, "ajunseră până la Dunărea panonică".[1]

Regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere a sa în timpul regelui Burebista, având ca hotare: ţărmul Mării Negre şi Bugul - spre est, Cadrilaterul boem, Dunărea panonică şi Morava - spre vest, Carpaţii Păduroşi - spre nord, iar Muntele Haemus (lanţul Balcanilor) - spre sud. Capitala regatului era oraşul Argedava.


Geto-dacii

Conform informaţiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (şi indică râul Mureş) până în partea superioară a Dunării (denumită Danubius - de la izvoare şi până la Drobeta), iar geţii stăpâneau partea de şes şi cea inferioară a Dunării (denumită Istru) până la Marea Neagră. Tot el ne spune că "dacii au aceeaşi limbă cu geţii" şi că "elenii i-au socotit pe geţi de neam tracic".[3] Şi Dio Cassius după ce spune că regele get Burebista i-a zdrobit pe boii conduşi de regele Critasir, mai apoi afirmă că Critasir a fost învins de daci, ceea ce întăreşte faptul că numele de geţi şi daci sunt folosite pentru a denumi unul şi acelaşi popor[4]. În concluzie se poate afirma cu certitudine că "dacii sau geţii, sunt două denumiri pentru unul şi acelaşi popor".[5]

Totuşi prima relatare despre geţi aparţine lui Herodot, care povestind despre campania din 514 - 512 î.Ch., a lui Darius împotriva sciţilor din nordul Mării Negre, arată că acesta "înainte de-a ajunge la Istru, birui mai întâi pe geţi, care se cred nemuritori", iar despre faptul că au pierdut lupta spune: "măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci".[6]

De la istoricul grec Diodorus Siculus ştim despre victoria strălucită din anul 300 î.Ch. a regelui get Dromihete împotriva lui Lisimahos, dar şi de generozitatea pe care i-a arătat-o regele get celui macedonean, pe care l-a invitat la ospăţ, pentru ca mai apoi să-l elibereze. Scriitorul antic Justinus ne relatează că în timpul lui Oroles, dacii au fost învinşi într-o luptă de bastarni, că regele lor i-a pedepsit, şi că doar victoria din altă bătălie le-a adus iertarea.[7]

Inscripţiile descoperite la Histria menţionează numele a doi regi geţi din sec. III î.Ch., Zalmodegicos şi Rhemaxos, faţă de care ascultau cetăţile greceşti de pe ţărmul dobrogean al Mării Negre.[8] Trogus Pompeius (sec.I î.Ch.-sec.I d.Ch) în "Prologul" cărţii a XXXII-a menţionează despre "creşterea puterii dacilor prin regele Rubobostes".[9]

Contemporan cu evenimentele care au dus la constituirea statului dac, în jurul anului 70 î.Ch., geograful şi istoricul Strabon (63 î.Ch. - 19 d.Ch.), relatează: "Ajungând în fruntea neamului său...getul Burebista l-a înălţat atât de mult...încât, a ajuns să fie temut şi de romani.[10] O inscripţie grecească din Dionysopolis (Balcic) îl descrie pe Burebista ca fiind: "cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia". Victoriile din luptele purtate de Burebista cu neamurile vecine au făcut ca regatul dacic să ajungă la cea mai mare întindere a sa. De asemenea, pentru a obţine aceste succese, Burebista, ajutat şi de preotul Deceneu a săvârşit o reformă politico-religioasă a poporului, bazată pe "abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci".[11] Dacă la început capitala a fost la Argedava, Burebista a construit una nouă: Sarmizegetusa.[12] Trebuie precizat că: "Păreri ca acelea care văd în numele capitalei dacice Sarmizegetusa o amintire a sarmaţilor n-au nici un temei istoric".[13]

Intenţia lui Cezar de a organiza o mare expediţie în anul 44 î.Ch., împotriva dacilor nu s-a concretizat deoarece a fost asasinat. Nu la mult timp după aceea, şi Burebista "a căzut victima unei conspiraţii de nemulţumiţi". După moartea sa, regatul s-a divizat, astfel încât în timpul lui Octavianus Augustus existau 5 regate dacice, în stânga Dunării, iar în Dobrogea trei. Regii din Dobrogea erau: Roles, Zyraxes şi Dapyx. Despre Cotiso se spune că a fost în discuţii cu Octavianus Augustus pentru a se căsători cu fiica acestuia Iulia, însă căsătoria nu a mai avut loc. Dicomes a fost unul dintre regii daci care a continuat politica de ostilitate dusă faţă de Imperiul Roman. Cum regatul său era în câmpia munteană, a încercat să-şi întindă stăpânirea peste Dunăre. Ajutat şi de bastarni, a trecut în sudul Dunării şi i-a bătut pe moesi, tribali, dardani şi denteleti. Cum cei din urmă, denteletii - un neam tracic, erau sub protecţia romanilor, aceştia trimit o armată sub conducerea lui Crassus, care ajutat şi de regele get Roles, duce o serie de bătălii contra bastarnilor. Un alt rege dac, Scorilo (cca. 28 - 68 d.Ch.) credea şi el că nu e bine să intre în conflict cu romanii şi la insistenţele celor care doreau să atace provinciile de peste Dunăre le explică printr-o pildă practică relatată de istoricul Frontinus: "Scorilo...a pus doi câini să se mănânce între ei şi când erau mai în focul bătăliei, le-a arătat un lup pe care, îndată, lăsând furia dintre ei, câinii s-au aruncat".[14]

În faţa pericolului roman ajuns la Dunăre, regele Duras a cedat conducerea lui Decebal. Acest fapt ne este relatat de Dio Cassius: "Duras care domnise mai înainte lăsase de bună voie domnia", în favoarea lui Decebal, "fiindcă era foarte priceput la planurile de război şi iscusit la înfăptuirea lor".[15]

Înfăţişarea caracteristică dacilor

Erau bărboşi cu plete mari, purtau pantaloni lungi înnodaţi la glezne, tunică scurtă cu mâneci, fiind acoperiţi pe cap cu o căciulă conică. Femeile îmbrăcau o cămaşa plisată la gât şi pe piept, cu mâneci scurte.

Civilizaţie şi cultură

Comaţi
Pentru detalii, vezi: civilizaţia şi cultura geto-dacilor.

Dacii erau organizaţi în triburi şi aveau cetăţi numite dava. Din agricultură obţineau: grâu, vin, miere, creşteau vite şi cai, dar şi pescuiau. Îmbrăcămintea era făcută din lână de oaie şi din cânepă. Dacă la şes locuinţele erau făcute din nuiele împletite pe pari şi zidite cu pământ, la deal şi la munte ele erau făcute din lemn, folosindu-se bârnele încheiate. Conducerea o avea regele, ajutat de un sfat de nobili, şi mai era consiliat de un preot. Dacii se ocupau cu extracţia şi prelucrarea metalelor din care confecţionau unelte, arme, obiecte de cult sau mobilier, podoabe, vase şi monede. Ceramica era prelucrată atât cu mâna cât şi cu roata olarului şi devenise o artă. Slujbele religioase se ţineau în sanctuare ce aveau formă patrulateră sau circulară. Ritualul funerar consta în arderea morţilor, iar cenuşa era pusă în urne şi îngropată în pământ. Dacii iubeau muzica. Izvoarele antice spun că ei cântau din gură, dar şi din chitare. Dion Chrysostomos îi socotea pe geţi la fel de înţelepţi ca şi grecii.

Religie

Dacii obţinuseră deja un grad înalt de civilizaţie când au fost întâlniţi pentru prima dată de romani. Ei credeau în nemurirea sufletului şi considerau moartea ca o simplă schimbare de ţară. Conducătorul preoţilor avea o poziţie importantă ca reprezentant al zeităţii supreme, Zamolxis/Zalmoxis/Zalmoksha, pe pământ, fiind de asemena şi sfătuitorul regelui. În afară de Zamolxis/Zalmoxis, dacii mai credeau şi în alte zeităţi, printre care erau Gebeleizis, Derzelas şi Bendis cu toate ca existenta lor nu a fost confirmata prin surse de natura arheologica. (Vezi: Religia dacilor)

Societate

Ei erau împărţiţi în două clase sociale: aristocraţia, numită pileaţi (pileati) sau tarabostes şi agricultorii liberi, comaţii (comati); un număr mic de izvoare istorice menţionează şi prezenţa sclavilor.[necesită citare] Primii, care aveau dreptul să-şi acopere capul purtând o cuşmă şi formau o clasă privilegiată. Ceilalţi, care formau grosul armatei, erau ţărani şi meşteşugari şi purtau părul lung (capillati). Una din armele lor era "sica".

Economie

Monezi dacice de tip Koson

Ocupaţiile principale erau agricultura (în special cereale, pomi fructiferi şi viţă-de-vie), creşterea vitelor şi oilor şi cunoşteau apicultura; caii erau folosiţi mai ales ca animale de povară, dar caii crescuţi de daci aveau şi faima de a fi foarte buni în război.

De asemenea extrăgeau aur şi argint din minele din Transilvania şi aveau un comerţ înfloritor cu exteriorul, inconstatabil şi prin numărul mare de monede greceşti si romane descoperite.

Primele monede geto-dace au apărut prin secolul al III-lea î.Hr. şi imitau pe cele macedonene (emise de Filip al II-lea, Alexandru cel Mare, Filip al III-lea). Bătute din argint, după cum atestă tezaurele descoperite la Jiblea (judeţul Vâlcea), Dumbrăveni (judeţul Vrancea), monedele geto-dace şi-au încetat existenţa către sfârşitul secolului al II-lea î.Hr şi primele decenii ale secolului I î.Hr., o dată cu pătrunderea în regiune a denarului roman (denarius). Aceştia vor domina economia dacică inclusiv în secolul al II-lea d.Chr. Explicaţia constă în descoperirea unei monetării în cadrul căreia moneda romană republicană era falsificată în aşezarea de la Sarmizegetusa Regia. Numărul mare de monete romane republicane descoperite putând fi explicate şi în acest sens, nu doar prin relaţiile comerciale înfloritoare între lumea dacică şi cea greco-romană.

Cele mai importante influenţe în prelucrarea metalelor şi în alte meşteşuguri erau cele ale celţilor şi ale grecilor, astfel că podoabele şi obiectele din metal preţios găsite la săpăturile arheologice dau dovadă de multă măiestrie.

Limbă

Geto-daca este o limbă indo-europeană, aparţinând limbilor tracice şi fiind astfel înrudită cu limba ilirilor. Ea a fost încadrată convenţional în grupa satem, conform acestei încadrări, ea înrudindu-se cu limba vechilor locuitori baltici şi cu idiomurile slave, dar, mai mult, cu limba iraniano-persană şi cu cea iraniano-scitică, precum şi cu sanscrita.



Entităţi politice

Dacia în timpul lui Burebista
Pentru detalii, vezi: regatele dacice.

Dromihete, conducătorul Geţilor, l-a invins pe Lysimachus în aproximativ 300 î.Hr. Mai înainte, în 531 î.Hr., Darius al Persiei i-a supus pe Geţi alături de Traci. Oroles i-a condus pe Geţi în secolul II î.Hr.. Iulius Caesar vorbeşte despre ţinuturile Dacilor în De Bello Gallico. Conflictele cu Bastarnii şi apoi cu romanii (112 îCh - 109 îCh, 74 îCh) au slăbit puterea dacilor, dar Burebista, contemporan cu Caesar, i-a unit pe Daci într-un regat puternic şi a reorganizat armata, învingându-i pe Bastarni şi pe Boi, oraşele greceşti de pe ţărmul vestic al Mării Negre, de la Olbia pe râul Bug, şi până la Apollonia, în Tracia recunoscându-i autoritatea. Dezvoltarea Daciei reprezenta o ameninţare pentru Imperiul Roman, dupa cucerirea Galiei, Caesar iniţiind planul unei campanii împotriva Dacilor, dar moartea sa a amânat războiul. Cam în acelaşi timp şi în circumstanţe asemănătoare(un complot la curtea regală), Burebista moare, iar regatul său este împărţit în cinci regate la nord de Dunăre şi trei in Dobrogea, sub conducători diferiţi.
[modifică] Cucerirea romană
Pentru detalii, vezi: războaiele daco-romane.
Imperiul Roman în jurul anului 120 d.Hr., aflat la întinderea sa maximă, şi provincia Dacia, inclusiv teritoriile deţinute temporar.

Din 85 până în 89, dacii au dus două războaie împotriva romanilor sub conducerea lui Duras si apoi Diurpaneus / Decebal. După două răsturnări de situaţii, romanii, sub conducerea lui Tettius Iullianus aveau un mic avantaj, dar vor fi nevoiţi să facă pace din cauza înfrângerii lui Domitian de către Marcomani. Între timp, Decebal şi-a refăcut armata, iar Domitian este forţat să accepte plata unui tribut anual dacilor.

Traian iniţiază o amplă campanie împotriva Dacilor după ce devine Imperator, o campanie cunoscută ca Războaiele Dacice, războaie ce vor necesita utilizarea unei treimi din efectivul întregii armate a Imperiului Roman. Rezultatul primei campanii (101-102) a fost atacul capitalei dace, Sarmizegetusa şi ocuparea unei părţi din ţară. Cel de-al doilea război dacic (105-106) s-a terminat cu înfrângerea lui Decebal şi sinuciderea acestuia, regatul său fiind cucerit şi transformat în provincia romană Dacia. Dupa înfrângerea Dacilor, Traian a organizat la Roma cea mai mare şi mai costisitoare Festivitate, care a durat ~123 de zile, cantitatea de aur şi argint prădată din Dacia de către romani fiind apreciată de cronicarii antici ca fabuloasă. Zeci de mii de Daci au fost duşi in sclavie la Roma, alte zeci de mii de Daci au fugit din Dacia pentru a evita sclavia.

Detaliile războiului au fost relatate de Dio Cassius, dar cel mai bun comentariu este celebra Columnă a lui Traian construită în Roma.

Stăpânirea romană

Pentru detalii, vezi: Dacia romană.

Provincia romană Dacia cuprindea Banatul, Ardealul, Oltenia şi vestul Munteniei. Alte regiuni ale fostului regat dac au fost fie incluse provinciei Moesia, fie au rămas libere de stăpânirea romană. Legiunea a XIII-a Gemina şi Legiunea a V-a Macedonica, cu numeroase trupe auxiliare staţionând în castrele din Alba Iulia şi Potaissa. Colonişti din toate provinciile romane au fost aduşi in Dacia. De asemenea şi mulţi daci fugiţi în alte zone ale Daciei au revenit.

Trei drumuri militare au fost construite pentru a uni oraşele principale, în timp ce un al patrulea, numit "Traian", traversa Carpaţii şi intra în Transilvania prin trecătoarea Turnu Roşu.

Principalele oraşe ale provinciei erau Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa (astăzi Sarmizegetusa, judeţul Hunedoara), Apulum (azi Alba-Iulia, judeţul Alba), Napoca (azi Cluj-Napoca, judeţul Cluj) şi Potaissa (azi Turda, judeţul Cluj)

Limba română modernă este considerată o limbă romanică. De asemenea, chiar dacă a fost ocupată pentru o perioadă scurtă (107 - 271/276), Dacia a fost poate provincia cu cea mai intensă colonizare, cu oameni din toate provinciile imperiului, iar latina s-a impus ca o lingua franca, procesul fiind asemănător, în anumite privinţe, cu colonizarea europeană a Statelor Unite şi a Americii Latine.

În timpul cât au făcut parte din structurile Imperiului Roman, teritoriile nord-dunărene au avut mai multe organizări administrative, fie că a fost vorba de simple împărţiri, fie că au fost abandonate diferite teritorii. Una dintre cele mai importante reorganizări a avut loc în timpul împăratului Hadrian, reorganizare care poate fi încadrată într-un context mai larg, al crizei Imperiului Roman şi al abandonării teritoriilor asiatice cucerite de Traian.

În 106 Decebal este definitiv înfrânt de trupele romane si o parte însemnată a teritoriului condus de acesta este transformat în provincie romană. Traian mai rămâne o perioadă în noua provincie pentru a o organiza. Astfel, el dă o lex provinciae care fixa probabil forma de organizare, conducerea, hotarele, trupele şi impozitele.
Harta provinciei romane Dacia

Încă din anul 102, prin pacea încheiată cu Decebal, romanilor le sunt cedate Muntenia, sudul Moldovei, eventual estul Olteniei şi sud-estul Transilvaniei care vor fi înglobate provinciei Moesia Inferior din care vor face parte până la moartea lui Traian. Există posibilitatea ca, tot în anul 102 să fi fost creat un district militar roman, sub conducerea lui Longinus şi cuprinzând Banatul, vestul Olteniei şi sudul Transilvaniei. În anul 106 se formează provincia Dacia propriu-zisă, cuprinzând vestul Olteniei, Banatul şi cea mai mare parte a Transilvaniei. Aceasta este organizată ca provincie imperială, lucru explicabil prin faptul că se afla chiar la graniţa Imperiului. Ea va fi condusă de un legatus Augusti pro praetore ales din ordinul senatorial şi care îndeplinise în prealabil funcţia de consul. Odată stabilită organizarea noii provincii, pacificarea acesteia s-a realizat relativ repede, lucru dovedit şi de emisiunea monetară din anul 112, unde legenda Dacia Capta devine, semnificativ, Dacia Augusti Provincia. În anul 117 împăratul Traian, cel care fusese proclamat Optimus Princes, moare. Îi urmează la tron Hadrian, despre viaţa căruia principalele informaţii provin din controversata serie de biografii Istoria Augustă. După cum remarcă Dan Ruscu, viaţa lui Hadrian aparţine primului grup de vitae “ceea ce indică un grad mare de informaţii reale şi credibile” . Autorul capitolului despre viata lui Hadrian este Spartianus. Domnia lui Hadrian începe în condiţii vitrege. Astfel, el este nevoit să abandoneze teritoriile asiatice cucerite de Traian şi care nu fuseseră pacificate. Este lesne de imaginat în ce lumină l-a pus această actiune faţă de o parte din contemporanii săi, care văzând în Traian pe cel mai bun dintre principi l-au considerat pe Hadrian un succesor nedemn. Un pasaj din Eutropius vorbeşte despre faptul că în acest context al abandonării provinciilor asiatice, coroborat cu atacurile iazige şi roxolane asupra Daciei, Hadrian ar fi avut ideea de a abandona şi această provincie, idee la care a renunţat la sfatul “prietenilor” săi care motivau că prea mulţi cetăţeni romani ar rămâne astfel la bunul plac al barbarilor. Mai important decat faptul că această intenţie a existat sau nu este ceea ce rezultă din textul lui Eutropius, şi anume ca, “spre deosebire de provinciile de dincolo de Eufrat, Dacia avea o organizare avansată şi un număr mare de colonişti” .

Pentru a îndepărta pericolul creat şi a pacifica zona, Hadrian se deplasează la Dunăre in anul 117. Acolo le ofera roxolanilor subsidii, reusind astfel sa oprească atacurile venite din partea lor. De asemenea, există posibilitatea ca şi abandonarea Munteniei şi a sudului Moldovei, întreprinsă de Hadrian, să se fi făcut pentru a le permite roxolanilor să se stabilească în aceste zone . Urmează apoi înfrângerea iazigilor pentru care împăratul îi acordă lui Q.Marcius Turbo, general experimentat care înfrănsese răscoale în Egipt şi Cirenaica , o comandă excepţională asupra Daciei şi Pannoniei Inferior. Dificultatea cu care aceste atacuri au fost respinse a făcut evident faptul că Dacia necesita o nouă organizare, o împărţire care sa o faca mai uşor de apărat. Această reorganizare a avut loc probabil în anul 118, o dată cu zdrobirea iazigilor.
bust (începutul sec. II d. Hr.) de nobil dac conservat la Muzeul Vaticanului, considerat de E. Panaitescu[16] ca fiind însuşi Decebal

Cu toate că renunţase la planul abandonării complete a provinciei şi că respinsese cu succes atacurile barbarilor, pentru Hadrian era evidentă necesitatea unei noi organizări. De altfel, el revenise la concepţia politică a lui Augustus : “o politică defensivă în cadrul limitelor existente”. Se pare că iniţial au fost create Dacia Inferior din teritorii care aparţineau Moesiei Inferior: estul Olteniei şi probabil sud-estul Transilvaniei, şi Dacia Superior cuprinzănd Transilvania, Banatul şi vestul Olteniei. Prima menţiune a Daciei Superior apare într-o diplomă militară din 29 iunie 120, ceea ce implică şi existenţa Daciei Inferior. Este de presupus, totuşi, că această organizare s-a realizat ceva mai devreme, probabil o dată cu înfrângerea iazigilor, deci în jurul anilor 118-119. După cum am mai menţionat, Muntenia si Moldova de sud fuseseră abandonate deja la momentul încheierii păcii cu roxolanii. Cele mai mari probleme în privinţa reorganizării sunt puse de provincia Dacia Porolissensis. O diplomă militară din 10 august 123, descoperită la Gherla, este dată pentru trei unităţi auxiliare din această provincie . Aceasta este prima menţiune a Daciei Porolissensis. Părerile istoricilor sunt divergente. I.Russu consideră că desprinderea Daciei Porolissensis s-a facut între anii 120-123, aceasta neputând exista înainte de anul 120 când, la 29 iunie, două diplome militare descoperite la Porolissum şi Căşeiu vorbesc de Dacia Superior. Prin urmare, această măsură, neputându-i fi atribuită lui Turbo, ar fi probabil o măsură politico-militară a împăratului Hadrian şi a guvernatorului Daciei Superior, Iulius Severus. Pe de altă parte, M.Bărbulescu consideră că noua provincie ar fi fost creată deodată cu Dacia Superior şi Inferior şi, probabil, nu mai târziu de anul 119, crearea ei înscriindu-se perfect in demersul de reorganizare al împăratului. Oricum ar fi fost, această provincie era formată din zona nordică a fostei provincii Dacia, până la Arieş şi Mureşul superior. Având în vedere faptul că Legiunea a IV-a Flavia Felix fusese transferată la Singidunum, în Dacia Superior rămâne o singură legiune, a XIII-a Gemina, ceea ce înseamnă că guvernatorul provinciei avea să fie de acum încolo de rang praetorian. Iniţial, Dacia Inferior si Dacia Porolissensis, neavând nici o legiune vor fi conduse de un procurator Augusti. După cum am menţionat, scopul creării celor trei provincii a fost facilitarea apărării acestei graniţe a Imperiului, foarte întinsă de altfel. Dupa cum afirmă I.Russu, această reorganizare apare “ca dovadă a intensificării controlului roman în această zonă şi a necesităţii întăririi apărării Daciei printr-un corp de armată auxiliar”.

Mai ales Dacia Porolissensis constituia un bastion înaintat al apărării Imperiului, dispunând încă de la început de o armată proprie, după cum menţionează si diploma de la Gherla. Semnificativă este şi mutarea, mai târziu, a Legiunii a V-a Macedonica în această provincie, la Potaissa.

Această organizare va dura până în timpul lui Marcus Aurelius care va transforma Dacia într-un organism unitar, noua provincie Dacia, împărţind-o în trei districte financiare: Dacia Apulensis, Dacia Malvensis, Dacia Porolissensis, conduse de un guvernator, consularis trium Daciarum.

În anul 212, împăratul roman Caracalla i-a declarat prin decretul numit "Constitutio Antoniniana" pe locuitorii Daciei cetăţeni romani, alături de toţi ceilalţi cetăţeni ai Imperiului Roman.

Se cunosc numele a mai multe cohorte recrutate din Dacia, staţionate în Britania la Birdoswald, la Deva şi la Vindolanda, în Armenia, în Balcani, în Cappadocia şi alte provincii romane.

Retragerea romană

Stăpânirea romană a provinciei era, însă, dificilă, unii istorici susţinând că în provincia Dacia romană nu a existat nici un an fără conflicte cu triburile vecine nesupuse Romei. Se spune că Hadrian, conştient de dificultatea menţinerii, s-a gândit la abandonarea provinciei, dar ceea ce l-a făcut să renunţe la acest gând a fost siguranţa coloniştilor romani din acea regiune.

Începand cu 234, o serie de evenimente slăbesc puterea Romei. Legiunile din Pannonia îşi proclamă propriul împărat, din 236 Maximinus Thrax (primul Imparat Roman de origine barbară) se află în razboaie continue cu Dacii Liberi şi Sarmaţii, în cele din urmă fiind asasinat de propriile trupe, între 238 - 251 Goţii şi Carpii întreprind o campanie de raiduri devastatoare asupra provinciilor romane Dacia şi Moesia, asediind orase situate adânc în Balcani şi destabilizând Imperiul Roman - Decius e primul impărat roman care moare pe campul de luptă. In timpul lui Gallienus romanii pierd controlul în Dacia în fata Goţilor şi a Carpilor, cu excepţia unor fortificaţii între râul Timiş şi Dunăre. Nu se cunosc detalii ale situaţiei în provincia Dacia, doar o declaraţie a lui Rufius Festus "în timpul împăratului Gallienus, Dacia a fost pierdută" şi oprirea subită a inscripţiilor şi monedelor romane din Dacia în anul 256 atestă dezintegrarea administraţiei romane in provincia Dacia.

Istoricul got Jordanes în lucrarea sa din 551 Getica (De Origine Actibusque Getarum) îi descrie pe goţi ca fiind urmaşii geţilor lui Burebista si Deceneus, lucru explicat de unii istorici prin apropierea fonetică a celor două cuvinte.

Confruntat cu situaţia gravă din provinciile Spania şi Galia, care se separaseră de Imperiul Roman şi îşi proclamaseră un Impărat Celt, şi cu devastarea provinciilor din Balcani de către Goţi, Carpi şi alţi Barbari, Aurelian (270-275) a retras administraţia şi restul trupelor din fosta provincie Dacia Traiana, şi a stabilit cetăţenii romani la sud de Dunăre, în Moesia, creând provincia Dacia Aureliană (Dacia Aureliani), divizată apoi în Dacia Ripensis, lângă Dunăre, cu capitala Ratiaria (acum Arcear în Bulgaria) şi Dacia Mediterranea, cu capitala Sardica (acum Sofia, capitala Bulgariei).

Astfel Dacia a fost prima provincie romană abandonată, şi poate primul pas către dezmembrarea Imperiului Roman.

După retragerea romană, teritoriile fostei provincii Dacia au făcut parte din regatul Vizigoţilor. În secolul IV, aceştia au fost alungaţi spre vestul Europei de invaziile hunilor europeni. În 332, împăratul Constantin iniţiază construcţia unui pod peste Dunăre care să lege Imperiul Roman de Răsărit de vechea Dacie, şi o campanie prin care şi-a atribuit titlul de Dacicus. Probabil una dintre ultimele menţionări în documente a termenului "dac" aparţine istoricului grec Zosimos, care în secolul V menţionează tribul numit de el "carpo-daci", trib înfrânt de Imperiul Bizantin.


Primele ciocniri

Încă din timpul domniei lui Burebista, dacii au reprezentat o ameninţare pentru Imperiul Roman, însuşi Caesar plănuind o campanie împotriva acestora. În iarna anilor 85-86 armata regelui Duras a atacat provincia romană Moesia. Împăratul roman Domiţian a reorganizat această provincie în Moesia Inferior şi Moesia Superior, pentru a susţine atacurile viitoare. În următorul an 87, Domiţian a organizat o campanie împotriva Daciei. Generalul roman Cornelius Fuscus a traversat Dunărea în Dacia, cu 5 sau 6 legiuni. Armata romană este însă înfrântă la Tapae de dacii conduşi de Diurpaneus / Decebal. În 88, ofensiva romană continuă, armata romană, comandată de Tettius Iulianus, îi învinge pe daci la Tapae. După această bătălie, Decebal şi Domiţian încheie pace. După pacea din 89, Decebal devine un client al Romei, primind bani, meşteri şi maşini de luptă de la Imperiul Roman, pentru a apăra graniţele imperiului. Unii istorici consideră că această pace nu a fost în favoarea Romei.
[modifică] Cauzele celor două războaie principale

Pe tot parcursul secolului I, politica romană dicta ca ameninţările din partea naţiunilor vecine să fie eliminate cât mai repede. În ciuda unei oarecare cooperări, din punct de vedere diplomatic, cu Domiţian, după o invazie anulată, Decebal a continuat să se opună Romei. Dacia a fost prin urmare considerată o puternică ameninţare. În acea perioadă, Roma suferea de problemele financiare provocate de campaniile de cucerire din Europa, în parte datorate conţinutului redus de aur din monedele romane stabilit de împăratul Nero. Zvonurile confirmate despre aurul dacic, şi despre alte bogăţii ale acestei ţări au dus şi ele la conflict. Ca urmare, noul împărat Traian, el însuşi un soldat şi tactician experimentat, a început pregătirile pentru un război împotriva Daciei.
[modifică] Primul război
Stema României
Acest articol face parte
din seria Istoria românilor
Preistoria pe teritoriul României
Dacia


Arme ale dacilor


După câştigarea sprijinului Senatului, în 101 Traian era pregătit să invadeze Dacia. Ofensiva romană avea în avangardă două legiuni care mărşăluiau spre inima Daciei, arzând oraşele şi satele din drum. Armata romană condusă de Traian era formată din legiunile : I Adiutrix, I Italica, I Minervia, II Adiutrix, IIII Flavia, V Macedonica, VII Claudia, X Gemina, XI Claudia Pia Fidelis, XIII Gemina, Legio XIIII Gemina Martia Victrix, XV Apollinaris, XXI Rapax şi XXX Ulpia Victrix; II Augusta, III Augusta, III Gallica, IV Scythica, VI Ferrata, VII Gemina, IX Hispana, Legio XII Fulminata, XX Valeria Victrix e XXII Primigenia.

Traian a înfrânt o armată dacă în bătălia de la Tapae. Iarna dintre anii 101/102, Decebal a reuşit să blocheze armata romană, mai mult de atât a trecut la contraatac în special pentru a opri un al doilea front al armatei romane dar fără a reuşi acest lucru. În decursul anului 102 Decebal a ales să se predea, după pierderea bătăliei de la Adamclisi şi a altor câteva ciocniri minore. Războiul, care a durat câteva luni, s-a terminat cu o victorie romană eroică. O delegaţie dacă a fost invitată la Roma pentru a ratifica tratatul de pace, iar în iarna anului 102, Imperiul Roman a deschis baza de la Sarmizegetusa Regia.

Cunoscutul pod de la Drobeta a fost construit pentru pregătirea celui de-al doilea război. Acest pod, probabil cel mai mare la acea dată, şi pentru multe secole în continuare, a fost proiectat de Apollodor din Damasc, fiind necesar pentru recucerirea Daciei, deoarece Imperiul Roman a "pierdut pacea". Decebalus primise întăriri tehnice şi militare de la Traian pentru a crea o zonă aliată puternică împotriva unor eventuale expediţii ale popoarelor migratoare din teritoriile estice şi nordice. Resursele acestea au fost însă folosite pentru a face din Regatul Dac o mare putere independentă.

Deasemenea provincia romană Pannonia a fost impărţită din punct de vedere administrativ în Pannonia Superioară şi Pannonia Inferioară.

Cel de-al doilea război



După înfrângerea din primul război cu Traian, Decebal a respectat o perioadă înţelegerea cu Roma, dar la scurt timp după aceea a început să incite la răscoală triburile învecinate, şi să pustiască coloniile romane de dincolo de Dunăre. Traian, cunoscut pentru caracterul său optimist şi întreprinzător, şi-a adunat încă odată forţele în 106 d.Hr. pentru un al doilea război împotriva Regatului Daciei.

Spre deosebire de primul conflict, cel de-al doilea război a implicat mai multe lupte care au provocat pierderi însemnate care, aflată în faţa a numeroase triburi aliate cu Decebal, nu a reuşit să obţină repede o victorie decisivă. Multe oraşe din Valahia care au fost fortificate de către armata romană erau asediate de daci în special de-a lungul Dunării. În fruntea armatei romane s-a aflat şi Traian în bătăliile din Dobrogea. Traian a stabilit cartierul general al armatei romane in localitatea Drobeta situată pe Dunăre, din acel punct coordonând armata. În cele din urmă, Roma a triumfat şi a ocupat Dacia. Un asediu asupra capitalei Sarmizegetusa a avut loc la începutul verii anului 106. Dacii au respins primul atac, însă romanii au distrus apeductele capitalei dace. Oraşul a fost incendiat, iar Decebal a fugit, preferând însă să se sinucidă în loc să fie capturat. Totuşi, războiul a continuat. Datorită trădării unui confident al regelui dac, Bicilis, romanii au descoperit comoara lui Decebal în râul Sargesia/Sargetia - estimată de Jerome Carcopino la 165 500 kg de aur şi 331 000 kg de argint. Ultima bătălie cu armata regelui dac a avut loc la Porolissum (Moigrad). Traian nu a acceptat condiţile de pace din tratatul de pace încheiat în urma primului război daco-roman, formulând alte prevederi.

Concluzii şi urmări

Războaiele dacice au reprezentat un triumf uriaş pentru Roma şi armatele sale. Traian a anunţat 123 de zile de sărbătoare în întreg imperiul. Minele de aur bogate ale Daciei au fost folosite de romani, asigurând surse importante de finanţare pentru alte campanii romane. Cele două războaie au reprezentat victorii importante în cadrul campaniilor expansioniste ale Romei, câştigând sprijinul şi admiraţia oamenilor pentru Traian. Prin cuceririle ulterioare din Asia, Traian a realizat cea mai mare întindere din istoria Imperiului Roman. O mare parte a populaţiei civile a Daciei a fost ucisă sau trecută în sclavie, în parte pentru a descuraja alte rebeliuni. Mai puţin de jumătate din Dacia a fost oficial anexată şi apoi organizată ca provincie imperiu.

Perioada de după războaiele dacice a fost, prin folosirea tezaurului dacic şi prin preluarea şi extinderea exploatării aurului din Carpaţii Apuseni, una de creştere economică susţinută şi de relativă pace la Roma. A fost început un mare proiect de construcţii, îmbunătăţind infrastructura Romei în general. Traian a devenit cu adevărat un împărat civil, deschizând drumul unor întăriri interne ulterioare în cadrul imperiului, ca un întreg stat unit.
Istoria Romanilor
Valahia, Moldova si Transilvania

Incepand cu sec. al X-lea, surse bizantine, slave si ungare, si mai tarziu surse occidentale, mentioneaza existenta entitatilor statale ale populatiei romanesti - cnezate si voievodate - la inceput in Transilvania si Dobrogea, apoi in sec. XII-XIII, si in teritoriile de la estul si sudul Carpatilor. O trasatura specifica a istoriei romanilor din Evul Mediu, pana in epoca moderna, este aceea ca ei au trait in trei principate vecine, dar autonome, - Valahia, Moldova si Transilvania.

Acest fenomen - care este, fara indoiala, unic in Europa medievala, este extrem de complex. O serie de cauze tin de esenta societatii feudale, dar sunt de asemenea si factori specifici. Printre ultimii, dorim sa mentionam existenta imperiilor vecine puternice, care s-au opus unificarii entitatilor statale romanesti si chiar au ocupat - pentru o perioada mai scurta sau mai lunga - teritoriile romanesti. De exemplu, la vest, romanii a trebuit sa faca fata politicii de cucerire dusa de regatul ungar. In 895, triburile ungare care au venit din tinuturile Volgai, conduse de Arpad, s-au stabilit in Panonia. Ei au fost opriti in inaintarea lor spre vest de catre imparatul Otto I (995), astfel ca ungurii s-au stabilit si si-au intors fata catre sud-est si est. Aici, ei s-au intalnit cu romanii.

O cronica ungara descrie intalnirea dintre mesagerii trimisi de Arpad, regele ungur, si voievodul Menumorut al Biharei, un oras in vestul Transilvaniei. Ambasadorii unguri au pretins ca teritoriul sa le fie cedat lor. Cronica a pastrat pentru noi raspunsul plin de demnitate dat de Menumorut: "Spuneti-i lui Arpad, ducele Ungariei, conducatorul vostru. Bucurosi ii vom iesi in intampinare, ca de la prieten la prieten, pentru a-i da lui tot ce are nevoie, pentru ca este strain, si unui strain ii lipsesc multe. Dar pamantul pe care il pretinde, nu-l va avea niciodata de la noi de bunavoie, cata vreme vom trai".

In ciuda rezistentei cnezatelor si voievodatelor romanesti, ungurii au reusit in sec. X-XII sa ocupe Transilvania si s-o incorporeze regatului ungar (pana la inceputul secolului XVI, ca voievodat autonom). In scopul de a consolida puterea lor in Transilvania, unde romanii au continuat sa fie de-a lungul secolelor marea majoritate etnica, ca si in scopul de a apara granita estica si sudica a voievodatului, coroana ungara a recurs la colonizarea regiunilor de frontiera, cu sasi si secui, in sec. XII-XIII.



In sec. XIV, odata cu declinul puterii imperiilor vecine (polonii, ungurii, tatarii), s-au format o serie de state feudale, in sudul si estul lantului muntos al Carpatilor: Valahia, sub Basarab I, in jurul anului 1360, si Moldova, sub Bogdan I, in jurul anului 1359. Regatele Poloniei si Ungariei au incercat in sec. XIV si XV sa anexeze sau sa subjuge cele doua principate, dar n-au reusit.

In cea de-a doua jumatate a sec. XIV, o noua amenintare se abatea asupra teritoriilor romanesti: Imperiul otoman. Dupa ce au pus prima data piciorul pe pamantul european, in 1354, turcii otomani au inceput rapida lor expansiune pe continent, astfel ca stindardul verde al Islamului flutura deja in sudul Dunarii, in 1396.

Posada
Scene din Cronica pictata de la Viena, reprezentand victoria romanilor la Posada (1330)
impotriva armatei regelui Ungariei

Singure sau in alianta cu tarile crestine vecine, mai degraba in alianta cu voievodatele vecine ale celorlalte doua principate romanesti, voievozii Mircea cel Batran al Valahiei (1386-1418) si Vlad Tepes (Dracula din legendele medievale - 1456-1462), precum si Stefan cel Mare si Sfant (1457-1504), voievodul Moldovei si Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei (1441-1456), au dus grele batalii de aparare impotriva turcilor otomani, impiedicandu-le expansiunea spre centrul Europei.





Intreaga Peninsula Balcanica a devenit teritoriu turcesc. Constantinopole a fost capturat de Mohamed al II-lea, in 1453, Soliman Magnificul a capturat orasul Belgrad, in 1521, si Regatul ungar a disparut in urma Bataliei de la Mohaci - 1526. Prin urmare, Valahia si Moldova erau incercuite si a trebuit sa recunoasca suzeranitatea Imperiului Otoman timp de peste trei secole.
Dupa ce Buda a fost capturata si Ungaria a devenit pasalac, Transilvania a devenit principat autonom, in 1541, dar ea a recunoscut, de asemenea, suzeranitatea Imperiului Otoman, ca si celelalte doua teritorii romanesti. Spre deosebire de toate celelalte popoare din sud-estul Europei, spre deosebire de unguri si poloni, romanii au fost singurii care si-au mentinut entitatea statala in timpul Evului Mediu, ca si propria politica, precum si structurile militare si administrative.
Tributul platit sultanului avea menirea sa garanteze pastrarea autonomiei interne, dar in acelasi timp, si protectia impotriva altor dusmani puternici. Valahia si Moldova, detinand propriul lor statut autonom, au continuat, dupa caderea Imperiului Bizantin, sa cultive traditiile culturale bizantine si au luat asupra lor, in acelasi timp, pastrarea religiei ortodoxe rasaritene; pe teritoriul lor, invatati din toata Peninsula Balcanica, la adapost de islamul intolerant, au putut continua munca lor, fara nici un obstacol. Ei au pregatit renasterea culturala a propriilor natiuni.


Sfarsitul sec. XVI a fost dominat de personalitatea lui Mihai Viteazul. El a devenit voievod al Tarii Romanesti in 1593 si s-a alaturat Ligii Crestine - o coalitie antiotomana, initiata de papalitate si de Sfantul Imperiu Roman. El a reusit, dupa grele batalii (Calugareni, Giurgiu) sa redobandeasca chiar independenta tarii sale. In 1599-1600, pentru prima data in istorie, el a unit toate teritoriile locuite de romani, proclamandu-se "Print al Tarii Romanesti, al Transilvaniei si al intregii Moldove". Situatia interna era foarte complicata, marile puteri vecine - Imperiul Otoman, Polonia si Imperiul habsburgic - ii erau ostile si si-au unit fortele pentru a-l infrange; astfel ca aceasta unire a fost de scurta durata, intrucat Mihai Viteazul a fost asasinat in 1601. Unirea realizata de domnitorul domnitor a devenit totusi un simbol pentru posteritate. In sec. al XVII-lea, sub diferite forme, si cu succese trecatoare, si alti printi au incercat sa relanseze ambitiosul program politic al lui Mihai Viteazu, incercand sa formeze un front de uniune antiotomana din cele trei principate si sa restaureze unitatea Daciei antice.

Mihai Viteazu
Mihai Viteazu (1593-1601), cel care a unit primul cele trei teritorii romanesti

Sfarsitul sec. XVII si inceputul sec. XVIII au adus schimbari, politice, atat in centrul, cat si in estul Europei. Imperiul Otoman a esuat in tentativa sa de a captura Viena, in 1683 si, prin urmare, Imperiul Habsburgic si-a inceput expansiunea catre sud-estul Europei. Tratatul de pace austriaco-turcesc de la Karlowitz (1699) sanctiona anexarea Transilvaniei si organizarea ei ca un principat autonom la Imperiul Austriac (din 1765 a devenit mare principat, condus de un guvernator). Polonia era divizata si Rusia, prin cuceriri succesive, a atins, sub Petru cel Mare, (1696-1725) raul Nistru, devenind astfel vecinul de rasarit al Moldovei. Ambitiosul vis al tarilor de a domina Stramtoarea Bosfor si Constantinopolul situa Principatele Romanesti in calea expansiunii rusesti.
Imperiul Otoman, in incercarea de a-si apara vechile pozitii, a introdus in Moldova (1711) si Tara Romaneasca (1716) "regimul fanariot", care a durat pana in 1921, si sub care Sublima Poarta desemna in cele doua principate domnitori greci, recrutati din Fanar, un cartier al Istanbulului, care erau considerati drept credinciosi ai turcilor. Aceasta a fost epoca in care controlul politic otoman si exploatarea economica a luat proportii, la fel ca si coruptia; dar, s-au introdus, de asemenea, si cateva reforme sociale - cum este abolirea serbiei -, ca si reforme administrative, de modernizare, dupa modelul european, din perioada iluminismului. Autonomia interna, desi limitata, a fost conservata la baza, in cele doua principate, care au continuat sa fie entitati distincte in Imperiul Otoman; aceasta situatie a fost recunoscuta in cateva tratate internationale (de ex. in cel de la Cuciuc Kainargi) (1784).
Situate la granita celor trei mari imperii si ravnite de toate trei, Tara Romaneasca si Moldova au devenit, timp de mai bine de 150 de ani, nu numai teritorii de confruntare, dar chiar si de batalie, pe care armatele imperiilor s-au intalnit.

Multi ani, Austria si Rusia au luptat impotriva Imperiului Otoman (1710-1711, 1716-1718, 1735-1739, 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812, 1828-1829, 1853-1856): acele lupte au avut loc pe pamantul Romniei si au fost insotite intotdeauna de ocupatie militara straina, care, adeseori, s-a mentinut mult timp dupa ce razboiul propriu-zis s-a terminat, astfel ca tarile romanesti au indurat nu numai devastarea si pierderile irecuperabile, dar au trecut, de asemenea, si prin dislocari de populatie si amputari de teritorii dureroase. De exemplu, Austria a anexat Oltenia temporar (1718-1793), precum si Nordul Moldovei, numit Bucovina (1775-1918).
Dupa razboiul ruso-turc din 1806-1812, Rusia a anexat partea de rasarit a Moldovei, teritoriul dintre raurile Prut si Nistru, numit mai tarziu Basarabia (1812-1918).
Familia domnitorului
Mircea şi Mihail în bolniţa mănăstirii Cozia

Radu I a avut doi fii: pe Dan, mai mare, cu doamna Ana şi pe Mircea, cu doamna Calinichia. Asupra originii acesteia din urmă există mai multe păreri între istorici. Între principalele teze, sunt de amintit următoarele[3]:

* Doamna Calinichia este a patra fiică a cneazului Lazăr al Serbiei, potrivit unei cronici sârbeşti târzii (sec. al XVII-lea). Totuşi, cea de-a patra fiică a cneazului s-a căsătorit cu Nicolae de Gara în 1387[4].
* Doamna Calinichia este, în opinia lui Nicolae Iorga[5], o prinţesă bizantină, pentru că numele ei este grecesc şi de la ea ar fi moştenit Mircea titlul de despot. P. P. Panaitescu argumentează că acest nume este unul monastic ortodox, iar Mircea este despot în virtutea stăpânirii sale în Dobrogea[6].
* Doamna Calinichia este una şi aceeaşi persoană cu doamna Ana, schimbându-şi numele în momentul călugăririi[7].
* Doamna Calinichia este originară dintr-o familie boierească din Oltenia, judecând după întinsele moşii pe care le deţine acolo[8][9].

Soţia lui Mircea a fost doamna Mara, al cărei chip se păstrează la schitul Brădet. Ştiri directe asupra ascendenţei acesteia nu au parvenit, însă prin interpretarea altor documente, în care este înfăţişată ca mare proprietară de terenuri în Ungaria, majoritatea specialiştilor acceptă descendenţa acesteia din familia de Cilly, de origine germană din Carintia[10][11]. Prin aceasta s-ar explica în plus anume afirmaţii în legătură cu înrudirea dintre Mircea şi Vladislav Iagello, acesta din urmă căsătorit a doua oară cu Ana de Cilly[12]. Cu regele polon Mircea mai avea două legături îndepărtate de rudenie, pornite de la Nicolae Alexandru[13]. Doamna Mara a murit înainte de 1427, însă la 22 iunie 1418 încă mai era în viaţă.

Pomelnicele mănăstirilor Tismana şi Arnota menţionează o a doua soţie a lui Mircea, doamna Anca[14].

Se pare că Mircea a avut un frate mai mic, jupan Staico, menţionat într-un singur document de danie al domnitorului pentru mănăstirea Snagov.

Mircea a avut mai mulţi fii, căci - spun Ducas şi Chalkokondyl - „ducând o viaţă desfrânată, a avut mulţi copii naturali”, „care după moartea lui s-au apucat să se lupte între ei pentru domnie”. Mihail, asociat la domnie în 1408, moare în 1420. Alţi urmaşi, care au ajuns pe tronul Ţării Româneşti, sunt Radu Prasnaglava (m. 1427?), Alexandru Aldea (m. 1436?) şi Vlad Dracul (m. 1447). Un fiu cu nume necunoscut a fost luat ostatec la turci în 1417. În cronici mai sunt pomenite două fiice ale lui Mircea: Ana (căsătorită cu marele celnic Radić) şi încă o fată (căsătorită cu sultanul Musa Celebi) al cărui nume nu este cunoscut.

Dintre nepoţii lui Mircea, fii lui Dan I, sunt de amintit Dan al II-lea care va ajunge să şi domnească, Ioan aflat în 1397 la Raguza şi probabil Vlad Uzurpatorul. Anumiţi istorici îl consideră pe Vlad ca fiind fiul lui Radu, deci frate cu Mircea[15].

Originea supranumelui de „cel Bătrân”

Numele lui însemna „Mircea cel Vechi” (din bătrâni, din trecut), însă odată cu evoluţia limbii a ajuns să-şi piardă sensul iniţial, deoarece numele în sine s-a păstrat neschimbat. Supranumele „cel Bătrân” (în slavonă: starîi) presupune, în general, în limbajul de cancelarie medieval primul domnitor cunoscut cu acest nume. Întrucât în Ţara Românească nu se obişnuia numerotarea domnilor, ca în occident, Mircea a primit acest nume pentru a fi deosebit de Mircea Ciobanul care a domnit în secolul al XVI-lea[16].

Domnia lui Mircea

Mircea urcă pe tron după moartea fratelui său Dan, petrecută la 23 septembrie 1386. El găseşte Ţara Românească în plin proces de dezvoltare datorită politicilor înţelepte promovate de înaintaşii săi şi va continua consolidarea economiei, Armatei, Administraţiei şi Bisericii[17][18].

Rezultatele obţinute îi vor permite să reziste tendinţelor de expansiune ale Regatului Ungar şi ale Poloniei, care urmăreau în special acapararea gurilor Dunării, şi să stăvilească forţele otomane aflată în plină expansiune în Balcani.

Politica internă

Mircea ajunge să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă centralizată, sub autoritatea domniei care era stabilită la Curtea de Argeş. Din 1408 îl va asocia la domnie pe fiul cel mare, Mihail I, acesta avându-şi curţile la Târgovişte.

Economia ţării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite şi taxe, prin emiterea de monedă în cantităţi suficiente şi cu valori potrivite, precum şi prin stimularea schimburilor comerciale cu ţările vecine cu care încheie tratate şi privilegii în acest sens. Se înfiinţează noi surse de venit în urma deschiderii minelor de aramă, în timp ce producţiile de cereale, animale şi sare cresc.

Administraţia este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în principal din dregătorii curţii. De asemenea, se înmulţeşte numărul funcţionarilor însărcinaţi cu adunarea impozitelor şi judecarea pricinilor şi le sunt stabilite clar jurisdicţia precum şi datele pentru strângerea dărilor.

Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din ţărani, şi oastea cea mică sau curtea. Este de semnalat faptul că Mircea păstrează dreptul de oaste asupra satelor scutite şi se pare că reactivează această obligaţie pentru ohabele create de domnii anteriori. În paralel, înzestrează armata cu arme şi întăreşte sau înfiinţează cetăţi în punctele strategice ale ţării.

Mircea ctitoreşte o serie de mănăstiri şi biserici pe întreg cuprinsul ţării, care vor deveni în timp centre de cultură prin activitatea copiştilor şi caligrafilor, precum şi prin crearea şcolii de pictură religioasă şi activitatea zugravilor acestora. În 1401, mitropolitul Ţării Româneşti primeşte titlul de „erarh al plaiurilor”, având astfel jurisdicţie şi asupra credincioşilor din Ardeal


Politica externă

Sigismund de Luxemburg
Vladislav al II-lea al Poloniei

În timp ce organiza ţara, Mircea a fondat şi alianţe solide pentru a-şi mări şansele de a păstra independenţa ţării. A păstrat relaţii strânse cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, bazate pe interesul reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman. Trebuie menţionat faptul că Mircea a fost vasalul regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraş, şi Amlaş şi Banatul de Severin; în plus i-a mai acordat castelul Bran şi domeniul Bologa cu 18 sate[19]. Cu toate că jurământul de credinţă nu s-a păstrat până în zilele noastre, aluzii la existenţa acestuia se regăsesc în tratatul militar între cele două ţări, încheiat la Braşov în 1395[20].

Domnitorul muntean a stabilit o alianţă cu voievodul Petru Muşat al Moldovei încă din 1389[21]. Prin intermediul lui Petru I, domnul Moldovei, a reuşit în 1389 să încheie cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei o alianţă îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în cazul în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu una din cele două ţări. Tratatul a fost înnoit în 1404, cu termeni mai puţini precişi. După întrevederea din 1406 de la Severin, în care regele Sigismund i-ar fi cerut lui Mircea cetatea Licostomo[22], relaţiile dintre Ungaria şi Ţara Românească se înrăutăţesc. Pentru a contracara o eventuală campanie militară a regelui ungar, domnul muntean reînoieşte în 1410 tratatul cu Polonia.

În 1400, Mircea îl îndepărtează de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul şi îl impune ca domn pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman Muşat. Până la moartea voievodului muntean, relaţiile dintre cele două ţări vor rămâne cordiale.

Mircea a mai întreţinut relaţii de bună vecinătate şi cu regii/ţarii din sudul Dunării[23]. În perspectiva căderii Dobrogei sub stăpânirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în zona porturilor dunărene, Mircea preia iniţiativa şi o alipeşte Ţării Româneşti în 1388[24].
Pentru detalii, vezi: Politica externă a lui Mircea cel Bătrân.

Conflictul cu Imperiul Otoman

Bătălia de la Nicopole. Pictură de Jean Froissart, 1398

Mircea a intrat în conflict cu Imperiul Otoman datorită intervenţiilor sale în sprijinul popoarelor creştine din sudul Dunării. În 1395, Baiazid I (zis şi "Ildîrîm", "Fulgerul") a trecut Dunărea în fruntea unei forţe însemnate (aprox. 40.000 de soldaţi, dupa unii autori). Mircea bazându-se pe o armată mai mică (aprox 12.000 de soldati), neputându-se opune într-o luptă deschisă, a ales o tactică de hărţuire. În ziua de 17 mai 1395 (după alte surse 10 octombrie 1394[25]), armata Ţării Româneşti înfrânge avangarda otomană într-un loc mlăştinos şi împădurit, numit Rovine. Bătălia nu este decisivă, căci Mircea cel Bătrân, după o luptă dată lângă Argeş, pierde tronul şi se retrage în Transilvania. Strategia militară abordată de către acesta precum şi tactica retragerii îi aduce o oarecare faimă între conducătorii acelei vremi. În Ţara Românească, turcii îl aşează în scaun pe un anume Vlad, care va fi îndepărtat de către Mircea abia în 1397, cu ajutor militar din partea lui Sigismund de Luxemburg.

În 1396 Mircea, în calitate de principe creştin vasal regelui maghiar, participă la cruciada anti-otomană iniţiată de o parte a capetelor încoronate şi o parte a nobilimii occidentale şi condusă teoretic de regele maghiar. După câteva succese minore, cruciada s-a încheiat lamentabil cu dezastrul de la Nicopole din 25 septembrie. Oastea valahă, formată din cavalerie uşoară, nefiind invitată să ia parte la şarja cavaleriei grele, se retrage fără a intra în luptă.
Mahomed I

Anul următor, 1397, pe râul Ialomiţa, precum şi în 1400, Mircea cel Bătrân zdrobeşte categoric două incursiuni otomane ce se întorceau peste Dunăre din expediţii de jaf în Transilvania.

Înfrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk (Tamerlane sau Timur cel Şchiop) la Ankara în vara lui 1402 a deschis perioadă de anarhie în Imperiul Otoman, ca urmare Mircea a organizat împreună cu regele maghiar o campanie împotriva turcilor. În 1404 Mircea a reuşit să se impună din nou drept conducător peste Dobrogea. Mai mult, el a luat parte la lupta pentru tronul imperiului otoman şi l-a ajutat pe Musa Celebi să devină sultan (pentru o perioadă scurtă), după moartea căruia a sprijinit şi alţi pretendenţi (Mustafa Celebi, frate al lui Musa, apoi pe şeicul Bedr-ed-Din).

Cu toate acestea, sultanul Mahomed I reuşeşte să-şi înfrângă oponenţii şi plănuieşte o expediţie de pedepsire a voievodului valah.

Sfârşitul domniei

Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfârşitul domniei (1415 sau 1417) un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoştea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur. Totodată, domnul român a fost obligat să trimită la Constantinopol un fiu drept garanţie.

Mircea cel Bătrân a încetat din viaţă la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie acelaşi an. La domnie a urmat fiul său Mihail I, asociat încă din 1408.

„Principe între creştini cel mai viteaz şi cel mai ager”, aşa cum a fost numit de către istoricul german Leunclavius[26], Mircea a domnit peste Valahia timp de 32 de ani. Pe plan intern, domnitorul s-a dovedit un bun gospodar, prin măsurile economice înţelepte pe care le-a luat, şi un adevărat creştin, lăsând în urma sa mai multe lăcaşe de cult. Pe lângă succesele militare, Mircea a fost un strălucit diplomat, atât în relaţiile cu Ungaria şi Polonia, cât şi cu Imperiul Otoman, căruia i-a determinat o bună bucată de timp situaţia internă[27]. Reuşind să împiedice în mod eficient expansiunea otomană în nordul Dunării, Mircea cel Bătrân devine o figură proeminentă a luptei creştinilor din Balcani.
Ţara Românească în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân

Teritoriile stăpânite de Mircea cel Bătrân
Ţara Românească în timpul lui Mircea cel Bătrân (întindere maximă după 1404)

Graniţele Valahiei s-au schimbat constant de-a lungul istoriei, însă în timpul domniei lui Mircea Ţara Românească a ajuns la întinderea teritorială maximă din Evul Mediu: de la Olt în nord la Dunăre în sud şi de la Porţile de Fier în vest până la Marea Neagră în est.

Titulatura domnească prezentă în actele rămase de la Mircea cel Bătrân poate oferi o cronologie aproximativă a întinderii teritoriale valahe, căci, potrivit istoricului Anca Ghiaţă, „o cronologie strictă a stăpânirii Ţării Româneşti ţinând seama numai de prezenţa sau absenţa unor formule în titulatura domnitorilor nu poate fi unicul criteriu în desluşirea realităţilor istorico-teritoriale”. Pentru a completa imaginea de ansamblu, trebuie cercetate şi actele de danie, dovezile arheologice, cronicile (cu precădere contemporane) etc.

Cel mai lung titlu al lui Mircea apare din 1406 până la sfârşitul domniei sale, sub forma: „Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios şi binecinstitor şi de Hristos iubitor şi autocrat, Io Mircea mare voievod şi domn din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domnitor al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului”.

Banatul de Severin

Mircea este şi domn al Banatului Severinului (din 1388/9). Într-un document din 20 iunie 1400 Severinul nu mai apare în titulatura lui Mircea, însă, doar pe baza acestui fapt, nu se poate concluziona cu certitudine că banatul i-ar fi fost luat înapoi de către regele Ungariei. De-a lungul stăpânirii lui Mircea în această parte, s-au succedat o serie de bani: boierii Stănilă, Radul, Dragomir, Drăgan şi Aga. Aceştia se pare că erau dregători militari, cu atribuţii administrative şi judecătoreşti locale[28]. La sfârşitul anului 1406, la Severin a avut loc o întâlnire între Mircea şi Sigismund de Luxemburg.

De remarcat faptul că pentru început acest teritoriu a fost lăsat cu neîncredere sub stăpânirea lui Mircea. Din 1388 şi până în 1393 au continuat să existe bani de Severin numiţi de regele ungar[29], însă aceştia rezidau în Banatul Timişoarei. După bătălia de la Rovine, convingându-se că poate lăsa cu încredere feudele ardelene şi Banatul de Severin sub cârmuirea lui Mircea, Sigismund suspendă funcţia de ban de Severin. Această situaţie va dura până la 1428[30].

Amlaşul şi Făgăraşul

Ducatele Amlaş şi Făgăraş

Întocmai ca şi în cazul Banatului de Severin, profitând de scurta anarhie din Regatul Ungar, Mircea a preluat Amlaşul şi Făgăraşul în virtutea vechiului drept de moştenire de la Vladislav I. Sigismund de Luxemburg le-a lăsat sub stăpânirea vasalului său, deşi cu neîncredere până la bătălia de la Rovine.

Cele 12 documente date pentru Ţara Făgăraşului permit să se stabilească graniţele acestei feude: în nord Oltul (Mircea se intitulează într-un act: „domn al Ţării Făgăraşului până la Olt”), în sud se învecina cu Ţara Românească. Cel mai vestic sat menţionat în documente este Scoreiul (1391), însă P. P. Panaitescu nu exclude ca şi Porumbacu să fi făcut parte din Ţara Făgăraşului, ţinând seama de elementele de relief care puteu constitui graniţa de est a feudei[31]. Pe aceleaşi baze, graniţa estică a fost stabilită cu aproximaţie pe culmile ce despart Ţara Oltului de Ţara Bârsei (Munţii Perşani, Munţii Codlei). Cele mai estice sate menţionate în documentele păstrate sunt Cuciulata, Dopca şi Fântâna.

Se constată o unificare a administraţiei, stării sociale, bisericii şi dărilor din Ţara Făgăraşului cu cele din Ţara Românească. Boieri munteni stăpâneau moşii în Făgăraş, la fel cum boieri locali, români, primiseră şi ei danii acolo de la domnitorul Ţării Româneşti. Cu toate acestea, Sigismund de Luxemburg, ca senior, îşi păstra toate prerogativele stăpânirii pe teritoriul ducatului făgărăşean. Spre exemplu, în 1397 dă porunci şi ţine scaun de judecată pe când se afla în Făgăraş.

Amlaşul este şi el bine delimitat în două acte din 1366 şi 1383. Ultimul indică următoarele hotare: muntele Berch, Apoldul de Sus, râul Hepsich zis Virdupatec, râul Amlaş, Firthysdorf (dispărut), râul Wecherd, Saporcha (Topârcea), muntele Nykusberg sau Mikloshege, Chirna voda, satul Feketeviz (Săcel), apa Chirvod Olachorum, râul Kisyrval, semita Olachorum, şanţul boilor zis Tysgrad, râul Bidenbach şi satul Varalya (Orlat). Aşadar acest domeniu cuprindea cinci sate româneşti (Sălişte, Galeş, Vale, Sibiel şi Cacova) şi castelul Amlaş.

Ducatul Făgăraşului, ca şi Amlaşul, nu avea legături bune ori directe cu Ţara Românească, astfel încât, pentru trimiterea corpurilor de oaste, Mircea trebuia să apeleze la voievodul Ardealului şi să tranziteze pe teritorul stăpânit de acesta.

Cetatea Bran

Cetatea Bran i-a fost oferită lui Mircea de către Sigismund în 1395. Va rămâne sub stăpânirea Ţării Româneşti până în timpul lui Mihail I, când, pe 7 iunie 1419, în urma numeroaselor proteste ale braşovenilor împotriva castelanilor munteni, cetatea este luată înapoi de regele ungar[32].

Cetatea Bologa

Între 1399 şi 1410 Mircea cel Bătrân a mai stăpânit în Ardeal şi cetatea Bologa. Aceasta i-a fost acordată de către regele Sigismund fie după lupta de la Nicopole, fie în preajma lui 1398. Există o singură menţiune documentară a acestei stăpâniri, datând din 23 ianuarie 1399[33][34].

] Graniţa dinspre Moldova

În privinţa graniţei dintre Moldova şi Ţara Românească (sectorul dintre Carpaţi şi Prut) au existat două teorii de-a lungul timpului. Prima dintre ele considera că ţinutul Putnei a aparţinut Munteniei, în timp ce a doua, larg acceptată de către istorici în ziua de azi[35], considera că încă din timpul lui Mircea graniţa se afla pe Milcov şi Siret.

Prima teorie avea ca argumente mai multe menţiuni istorice. În 1408, Alexandru cel Bun acordă un privilegiu negustorilor din Liov în care menţionează că acei care vor merge către Ţara Românească vor plăti taxă „la graniţă, la Bacău... vama de graniţă, fie la Bacău, fie la Bârlad” (traducerea lui B. P. Hasdeu[36]). Prin urmare nu numai Putna, dar şi Tecuciul şi Covurluiul erau sub stăpânirea domnului muntean. De asemenea, în 1482, potrivit cronicarului Ureche, pe 10 martie voievodul Ştefan cel Mare a luat cetatea Crăciunei, cu ţinutul tot, din mâinile muntenilor, alipindu-le Moldovei. Mai mult, o interpolare ulterioară cronicii lui Ureche arată că în 1475 „aducând şi pre ai săi boieri şi oameni de cinste de au vorovit şi au tocmit, de au despărţit din Milcovul cel Mare, o parte de pârâu ce vine pre lângă Odobeşti şi trece de dă în apa Putnei şi până astăzi este hotarul ţării Moldovei şi al Ţării Româneşti acel pârâu ce se desparte din Milcovul cel Mare. Iară mai înainte au fost având ţările amândouă pricină, că Ţara Românească vrea să fie hotarul său până în apa Trotuşului, iar moldovenii nu-i lasă, până au vrut Dumnezeu de s-au tocmit aşa”.

P. P. Panaitescu a analizat aceste argumente în monografia sa dedicată lui Mircea cel Bătrân, demontându-le şi dovedind că graniţa se afla pe Milcov.

În primul rând observă că Hasdeu a tradus greşit cuvântul slavon краи prin graniţă în loc de margine. În lumina acestei corecturi, istoricul precizează că în acele vremuri vămile se plăteau mai ales în târguri. Bacăul şi Bârladul fuseseră alese ca târguri de margine, întrucât nu mai erau alte asemenea aşezări până la graniţa munteană (Galaţi nu era încă târg). În continuare prezintă câteva documente moldoveneşti care indicau stăpânirea moldovenească în acele ţinuturi încă din vremea lui Alexandru cel Bun.

Referitor la pasajele din Grigore Ureche, precizează că acesta a scris în secolul al XVII-lea, în vreme ce letopiseţele slavone contemporane nu pomenesc nimic despre luarea ţinutului din jurul Crăciunei, ci numai a cetăţii înseşi. Mai mult, acest act este de fapt o recuperare a fortificaţiei aflată pentru scurtă vreme sub stăpânire munteană, întrucât la 1473 Ştefan îşi avea staroştii săi la Crăciuna.

În legătură cu ultimul fragment citat din cronica lui Ureche, Panaitescu o socoteşte doar o interpolare târzie, lipsită de suport: în 1423, Alexandru cel Bun întăreşte, printr-un act, trei sate de pe Putna unui boier. În 1435, boierul moldovean Petre Hudici stăpâneşte seliştea Lumineni pe Milcov. La acestea se pot adăuga numeroase documente din aceeaşi perioadă care indică precis stăpânirea Moldovei asupra ţinutului Putnei.

La final, Panaitescu face o referire la tratatul din 1475 între Ştefan cel Mare şi Matei Corvin, în care se vorbeşte despre „graniţele ţării Moldovei cu Ţara Românească după vechile limite şi datine [...] statornicite de Ştefan I al Moldovei şi Vlad Transalpinul şi apoi [...] conform privilegiilor încheiate de ambe părţi de voievozii Alexandru şi Mircea”. Cum Mircea şi-a întins stăpânirea către părţile tătăreşti abia în 1404, istoricul concluzionează că graniţa dintre Moldova şi Ţara Românească în vremea domnitorului muntean a rămas aceeaşi: pe Milcov.
[modifică] Spre părţile tătărăşti

După 1404 Mircea îşi extinde stăpânirea şi la nordul gurilor Dunării, cuprinzând cetatea Licostomo. În lumina ultimelor cercetări, nu mai poate fi vorba despre o identitate între acest port şi Chilia, ci despre o aşezare individuală, aflată în preajma Vâlcovului şi a Peripravei[37]. Graniţele aproximative au fost stabilite de către P. P. Panaitescu[38] astfel: în vest Prutul, în nord pădurile basarabene (lăsând astfel lagunele în stăpânirea lui Mircea), în est Marea Neagră (până undeva în zona limanelor Sasic ori Şagani - Albei).

Dobrogea

Inscripţie în limba greacă din 1409, descoperită la Silistra: „Io Mircea, marele voievod şi domn a toată Ungrovlahia, a izbăvit [Dârstorul de turci]”.

În 1388, în timpul conflictului dintre armatele otomane ale lui Ali bei şi cele creştine ale ţarului Şişman şi ale despotului Ivanco, Mircea trimite trupe muntene care ocupă unele cetăţi dobrogene, însă acţiunea acestora este respinsă de către otomani. Însă, după plecarea oştii turceşti, în anul următor, Mircea reuşeşte să cucerească toată Dobrogea, cu cetatea Silistrei[39][40].

Mircea păstrează organizarea locală (dovada existenţei chefaililor, funcţionarii de tip balcanic)[41] însă va face donaţii de pământ dobrogean boierilor săi şi mănăstirilor[42].

Sub stăpânirea voievodului muntean (intitulat în acte despot al ţării lui Dobrotici)[43], comerţul dobrogean va cunoaşte prosperitatea economică, dovadă fiind numeroasele tezaure monetare aparţinând lui Mircea ori lui Petru Muşat, găsite la Niculiţel, Enisala şi Ecrene[44]. Deosebit de activitatea comercială efectuată pe mare, economia locală se baza pe bogăţia oilor şi a peştelui[45].

Mircea pierde Dobrogea cel mai probabil după înfrângerea de la Nicopole (1396), însă o recuperează în 1404 cu ajutorul lui Sigismund de Luxemburg. Puţine ştiri există în legătură cu victoria din 1404, anume doar o scrisoare a regelui ungar din acelaşi an, în care menţionează despre „frumoasele izbânde dobândite de voievodul Valahiei împotriva turcilor, cu ajutor trimis din partea regelui”[46]. În 1409, Mircea respinge un nou atac al otomanilor lângă Silistra, fapt menţionat într-o inscripţie comemorativă în limba greacă descoperită în acest oraş: „Io Mircea, marele voievod şi domn a toată Ungrovlahia, a izbăvit [Dârstorul de turci][47]”.

Dobrogea va fi pierdută din nou de către Ţara Românească în 1420, la doi ani după moartea lui Mircea, reintrând de câteva ori, temporar, în componenţa Ţării Româneşti până în 1428[48].

Populaţia şi clasele sociale

Lipsa oricărei menţiuni istorice nu lasă să se întrevadă numărul locuitorilor din Ţara Românească din vremea lui Mircea. Prin raportare la perioada ulterioară, a lui Vlad Ţepeş, istoricii au estimat acest număr la 4-500.000[49]. Populaţia era mai deasă în zona fertilă a Dunării şi a bălţilor apropiate, lângă marile târguri, şi mai rară în Bărăgan şi zonele acoperite de păduri (codrii Vlăsiei, Teleormanul). Din documentele mănăstirilor se constată existenţa unui număr important de sate în zona podişului Mehedinţi, în Argeş, Vâlcea şi Gorj. Nu în ultimul rând, zone consistent populate au fost şi văile principalelor râuri din partea centrală şi estică a ţării (Dâmboviţa, Prahova, Slănic, Teleajen), precum şi malul mării.

Potrivit cronicarului bizantin Chalkokondyl, muntenii din vremea lui Mircea erau în majoritate ţărani, ocupându-se cu păstoritul. Principalele oraşe de atunci (Argeş, Târgovişte, Severin, Bistriţa, Târgu Jiu, Râmnic, Câmpulung, Piteşti, Giurgiu, Brăila, Turnu) erau legate de drumuri pentru negustori şi cărăuşi. Principalul drum comercial al vremii era cel dintre Bran şi Brăila, pe ruta Târgovişte - Târgşor - Gherghiţa - Valea Ialomiţei - Oraşul de Floci. Oraşele se aflau în proprietatea domniei, care le administra prin intermediul unui vornic domnesc, un pristav pentru iarmaroace, un birar şi un folnog[50]. Orăşenii se ocupau mai mult cu agricultura, judecând după felul dărilor lor. Totodată, aici se regăseau şi negustorii localnici.

Proprietarii de pământuri cu drept de moştenire, care aveau sate sau oameni pentru a le lucra, formau clasa boierilor. Aceştia erau datori domnitorului cu serviciul militar şi erau puşi în dregătorii. Pământurile lor erau păstrate în familie generaţie după generaţie, dacă nu erau vândute către altă spiţă de boieri. În acest caz, trebuia plătită către domnie o sumă care ajungea chiar până la jumătatea valorii moşiei vândute[51]. Pe o treaptă inferioară se situau cnezii (sau moşnenii), oameni liberi care-şi lucrau singuri pământul. Şi în cazul vânzării, şi în cazul moştenirii, către domnie trebuia plătită darea calului (un cal, sau un cal şi o cupă) pentru confirmarea stăpânirii în continuare asupra pământului de către cumpărător ori moştenitor[52]. Aceasta arată că domnul era de fapt proprietarul superior al pământurilor. O categorie aparte a proprietarilor de pământ erau mănăstirile. Ele primeau danii din partea voievodului, uneori cu ohabă (imunitate, anume nici un dregător domnesc nu avea voie să-şi exercite drepturile acolo sau să impună ceva; uneori oamenii de pe acele moşii erau scutiţi de oaste - nu însă în timpul domniei lui Mircea). În vremea lui Mircea, ohaba a fost rară în rândul boierilor, însă în timp, fiind de cele mai multe ori un drept ereditar şi fiind acordată din ce în ce mai mult ca răsplată, aproape toate familiile boiereşti au ajuns să aibă scutiri, ceea ce a slăbit puterea armată ca şi mijloacele de răsplată de care dispunea domnul[53].

Şerbii erau agricultorii datori să muncească pe moşia pe care se aflau, pentru boier. Aceştia aveau dreptul să-şi schimbe stăpânul, nefiind legaţi de glie[54]. Ultima clasă socială era cea a robilor ţigani. Aceştia erau datori să execute munci grele ori speciale (scoaterea sării din mină etc.) şi să furnizeze domniei o dajdie[55].
] Viaţa economică

Moneda. Schimburile în natură

Ducat din timpul lui Mircea

În timpul lui Mircea, monedele erau folosite mai ales de către străini şi negustori. În ţară, tranzacţiile se făceau însă preponderent în natură. Spre exemplu în 1440, deci la peste douăzeci de ani de epoca voievodului muntean, ieromonahul Dorotei cumpără şase vii, plătind în schimb cu 3100 de vedre de vin. Se cunosc cazuri în care pentru cumpărarea moşiilor au fost daţi cai, boi şi chiar „un caftan de îmbrăcăminte”[56].

Moneda Ţării Româneşti era ducatul de argint. În vremea lui Mircea cel Bătrân s-au emis mari cantităţi de monedă având un număr însemnat de sigle diferite. Pe fiecare dintre acestea pe lângă legenda obişnuită, era trecută câte o literă, pentru a putea identifica meşterul monetar care le-a bătut. Ducaţii de tipul I au pe avers stema dinastică a domnitorului, iar pe revers un coif pe care se află acvila valahă. Ducaţii de tipul al II-lea au pe avers stema dinastică a lui Mircea, timbrată cu un coif peste care se află stema ţării, iar pe revers reprezentarea lui Mircea în costum bizantin, cu lancea în mâna dreaptă şi globul crucifer în mâna stângă. Pe lângă aceste tipuri de ducaţi, realizaţi din argint, a fost bătută şi o serie redusă din aramă amestecată cu argint.

A fost emisă de asemenea şi monedă măruntă, numită ban, care prezintă pe avers stema dinastică timbrată cu un coif pe care stă acvila valahă, iar pe revers o cruce cu braţe egale despicate, cu un număr divers de globule în fiecare cartier.

Costin C. Kiriţescu consideră că în timpul lui Mircea au fost bătute şi monede mărunte de bronz pentru a circula în Dobrogea[57].

În timpul domniei lui Mircea moneda românească a cunoscut o devalorizare, în paralel cu dezvoltarea vieţii economice. Aceasta s-a datorat în parte intensificării schimburilor monetare şi a emisiunii mari aflată în circulaţie[58], dar mai ales efortului financiar pe care voievodul muntean a trebuit să îl facă în contextul conflictelor cu otomanii[59].

Agricultura

Paralel cu producţia internă de cereale (grâu, mei, ovăz, orz) şi legume, care erau pentru consumul intern sau mergeau la export peste Dunăre, Ţara Românească importa din Ardeal importante cantităţi din aceste produse. De cele mai multe ori erau încheiate înţelegeri ori tratate comerciale potrivit cărora se obţineau scutiri de vamă. Se obişnuia ca rezervele de cereale şi legume boabe să fie depozitate în grânare subpământene, construite astfel încât apa de ploaie să nu pătrundă la ele. Morile, în majoritate de apă, erau răspândite în toată ţara şi reprezentau un privilegiu care aparţinea mănăstirilor, boierilor sau domnului. Acesta din urmă trebuia să acorde permisiunea sa pentru a putea fi înfiinţată o nouă moară.

Alături de aceste produse, în Ţara Românească se mai produceau cantităţi însemnate de vin şi fructe, livezile de nuci şi alţi pomi fiind des pomenit în actele de proprietate.

Cea mai mare bogăţie agricolă o reprezentau însă turmele de animale şi produsele rezultate din exploatarea lor. Se creşteau boi, vaci, cai, oi, porci precum şi albine. Pieile de vite, brânzeturile, ceara şi mierea de albine erau exportate în cantităţi însemnate. Ultimele două produse ajungeau până la Raguza şi Ancona. De asemenea se exporta şi mult peşte, aflat din belşug în râurile şi bălţile Ţării Româneşti.

Mircea a acordat privilegii păstorilor români din Ardeal pentru ca aceştia să poată să-şi pască oile în munţii din Ţara Românească şi să se folosească de pajiştile şi bălţile din ţară nestingheriţi. Chiar şi în cazul unui război între cele două ţări, satele păstorilor români erau protejate de către un boier trimis special[60].

Ocnele şi minele

Sarea şi arama extrasă din mine au reprezentat o sursă însemnată de venit. Ocnele reprezentau un bun al domniei, fiind concesionate şi zeciuite. Cea mai importantă ocnă era cea de la Ocnele Mari, lângă Vâlcea. Sarea se exporta mai ales în sudul Dunării, de unde se adunau astfel venituri importante. Vlad Dracul mărturiseşte despre cetatea Giurgiu că „nici o piatră din acest castel nu e, care să nu fi costat pe tatăl meu [Mircea] un bolovan de sare”, ceea ce demonstrează cum singură vânzarea sării a fost de ajuns pentru ca acea cetate să fie ridicată[61].

Mircea a avut iniţiativa să înfiinţeze o mină de aramă la Baia de Aramă cu puţin înainte de anul 1392. Zeciuiala provenită de aici a fost dăruită mănăstirii Tismana, care o comercializa sau o utiliza la manufactura produselor specifice (clopote, sfeştnice etc.). Arama sau obiectele realizate din aceasta erau exportate în Ardeal şi alte zone (spre exemplu, cetatea Caffa a cumpărat trei clopote de aramă în 1419).
[modifică] Legăturile comerciale cu Ardealul, Polonia şi ţările transdunărene
Privilegiu comercial acordat de Mircea braşovenilor (1413)

Ţara Românească întreţinea legături comerciale intense cu Ardealul, în special cu oraşul Braşov. Cel mai important drum comercial, pe care braşovenii erau obligaţi să-l urmeze, făcea legătura între Bran şi Brăila, trecând prin Cetatea Dâmboviţa, Rucăr, Câmpulung, Târgovişte şi Târgşor. Ei mai puteau opta ca destinaţie finală pentru portul Oraşului de Floci. Din Ardeal se importau produse industriale, în special arme, şi erau aduşi meşteri specializaţi (arhitecţi, zidari, meşteri de sulinare şi heleştee etc.). În schimb Ţara Românească exporta mai mult produse agricole. Vămile erau plătite de către negustori numai în cazul mărfurilor exportate (adică cele cu care plecau în Ardeal). Acestea erau la Bran în cazul Braşovului şi la vadul Oltului pentru Sibiu, ultima dăruită mănăstirii Cozia. În timp ce braşovenii aveau voie să-şi desfacă produsele în partea răsăriteană a ţării, sibienilor le revenea apusul[62].

În contextul acestor schimburi se remarcă existenţa privilegiilor comerciale amănunţite. Acestea stabileau vămile şi cuantumul lor pentru diverse categorii de produse, drepturile şi îndatoririle negustorilor, precum şi eventualele scutiri de plată. Cele mai importante privilegii comerciale privind Ardealul sunt:

* Privilegiul regelui Sigismund de Luxemburg pentru mănăstirile Vodiţa şi Tismana (1419) prin care erau scutite de vamă la ieşirea din Ardeal[63]
* Privilegiul regelui Sigismund pentru braşoveni (1395)[64], care îl înnoia pe cel al regelui Ludovic cel Mare (1358)[65]
* Privilegiul voievodului Ştibor al Ardealului pentru braşoveni (1412)[66], confirmat de
* Privilegiul lui Mircea pentru braşoveni (1413), redactat în două exemplare, slavon (6 august)[67] şi latin (25 august)[68], care mai conţinea alte prevederi suplimentare.

Mircea iniţiează în vremea sa legăturile comerciale cu Polonia şi Liovul. Pentru a-i atrage pe negustorii polonezi, domnitorul muntean le acordă la început scutire de vamă (cu excepţia celei din Târgovişte), urmând ca sumele cuvenite să fie plătite din visteria sa. Totodată, negustorii lioveni sunt lăsaţi liberi să-şi desfacă orice marfă oriunde în ţară. Singura condiţie impusă era ca domnul să aibă dreptul de a cumpăra primul, pentru nevoile curţii. Acestea au fost stabilite prin privilegiul comercial din 1403[69]. În 1409 Mircea acordă un nou privilegiu[70] prin care condiţiile se schimbă întrucâtva. De această dată domnul are dreptul de a cumpăra primul chiar şi de la negustorii care sunt doar în trecere prin Târgovişte, vama din acest oraş este precizată (tricesima, adică una din treizeci), sunt menţionate mărfurile aduse şi se interzice exportul argintului.

Ţara Românească întreţinea schimburi comerciale şi cu ţările de peste Dunăre, precum şi cu statele italiene (mai ales Genova şi Veneţia), ale căror negustori îşi ancorau vasele în portul Licostomo. De la aceştia din urmă Ţara Românească importa mărfurile orientale (stofe scumpe, mirodenii, parfumuri etc.) şi exporta ceară, miere, blănuri, etc[71].

Vadurile de peste Dunăre erau la ostrovul Lopatna (lângă Brăila), Oraşul de Floci, Dârstor, Giurgiu, Şiştova, Nicopole, Ţimbru şi Calafat-Vidin (punct esenţial în comerţul cu Raguza). În toate aceste puncte se aflau schele pe ambele maluri ale fluviului. Comerţul sud-dunărean s-a intensificat după cucerirea Bulgariei de către turci[72].

Este de menţionat faptul că Mircea interzice prin dispoziţiile sale să fie luate despăgubiri de la compatrioţii negustorilor datori, precum era obiceiul în evul mediu[73].

Administraţia

Prin titlul său, Mircea avea conştiinţa că este un domnitor şi stăpânitor ortodox, ales de Dumnezeu şi uns de Biserica Răsăritului[74]. Prin această formulare era subliniată şi independenţa ţării, căci domnitorul fusese pus pe tronul său de către singur Dumnezeu, prin hotărârea adunării elective, nu de vreun alt rege sau împărat[75]. Titlul nu cuprinde însă şi realităţile politice ale epocii, fiindcă Mircea nu stăpâneşte ca un autocrat absolut, ci ca un domnitor respectat, care ţine seama de datini în deciziile sale, luate cu ajutorul boierilor din sfat.

Domnul era apărătorul supuşilor săi (comandantul oştilor, împărţitorul suprem de dreptate) şi cel spiritual al ţării, ca şi ctitor de lăcaşe pentru înălţarea de slujbe. El adună, prin funcţionarii săi, veniturile domniei (aşadar ale statului) şi are iniţiative întru „ridicarea ţării”: tratate comerciale, batere de monedă, înfiinţarea minelor etc. Ca şi senior feudal între boieri, avea privilegiul de dominium eminens (stăpân peste toate pământurile ţării). În relaţiile externe, domnul reprezenta ţara faţă de suveranii străini.

Toate aceste prerogative erau exercitate în limitele datinilor şi cu sprijinul şi aprobarea sfatului domnesc. Astfel, în hrisoave şi tratatele comerciale externe ale lui Mircea sunt precizate numele boierilor consultaţi, ca şi garanţie a consultării sfatului.

Dregătoriile

Sfetnicii domneşti deţineau cele mai importante poziţii în administraţie. În timpul lui Mircea, în documente sunt pomenite minim şase şi maxim unsprezece dregătorii, apărute cu preponderenţă sub influenţă bulgară[76]. Dregătorii îl urmau pe voievod prin ţară şi îndeplineau funcţia de consilieri şi martori ai acestuia. Prin atribuţiile lor zilnice, ei alcătuiau o curte legată strâns de persoana domnitorului.

Prima menţiune a unei dregătorii (vornicia) în Ţara Românească datează din 4 septembrie 1389.

Vornicul este cel mai înalt dregător al ţării, fiind trecut întotdeauna în capul listei de boieri din hrisoave[77]. El era judecătorul şi şeful curţii.

Banul (de Severin) îndeplineşte funcţia unui dregător militar, cu drept de judecată locală, care execută şi poruncile administrative ale domnului.

Logofătul ţine socotelile domniei, scrie hrisoavele mai importante şi pune pecetea pe toate acestea. El coordonează activitatea grămăticilor.

Vistiernicul se îngrijeşte de veniturile şi plăţile domniei.

Spătarul, pe lângă faptul că poartă sabia domnească la ospeţe şi ceremonii, este şi şeful oastei în timpul războiului.

Stolnicul se îngrijeşte de mesele domneşti.

Paharnicul, numit iniţial picernic, varsă de băut domnitorului.

Comisul are în administraţie grajdurile domneşti.

Alte dregătorii menţionate în hrisoavele lui Mircea sunt cele de pivnicer, pitar şi namestnic.
Sfetnicii domneşti pomeniţi în documente în timpul lui Mircea cel Bătrân Vornic Ban Vistiernic Logofăt Spătar Stolnic Paharnic Comis Pivnicer Pitar Namestnic

* Vladislav
* Vlad
* Radul



* Stănilă
* Radul
* Dragomir
* Drăgan
* Aga



* Popşor
* Şerban
* Drăgan
* Manciul
* Micul



* Filos
* Baldovin
* Aldea
* Mihail



* Sin
* Vasea



* Bratei
* Berendei
* Zorza
* Manea



* Costea
* Gherghina



* Stanciul



* Lubaş



* Ghinea



* Iarcân

Administraţia locală

Administraţia locală era asigurată de dregători mai mici, boieri localnici sau trimişi ai domniei. În cazul ohabelor (satelor cu scutire), cârmuirea aparţinea proprietarului acelui sat (boier sau mănăstire); în restul localităţilor administraţia era asigurată de către dregători locali şi trimişi domneşti.
Judeţele Ţării Româneşti în secolele XIV - XVI

Ţara era împărţită pe judeţe, conduse de către căpitani numiţi în vremea lui Mircea judeţi. În hrisoave sunt pomenite Motru, Jaleş, de Baltă, Jiu etc. Oraşele şi târgurile aparţineau domniei. Primele erau conduse de juzi (corespunzători Richterilor transilvăneni), iar cele din urmă de către pârcălabi. Consiliile orăşeneşti erau alese de către locuitori. Reprezentantul domnului într-un oraş era vornicul, ajutat de un pristav şi un folnog (corespondentul villicului-administrator transilvănean), astfel că administraţia locală era dublată de una domnească. Oraşele aveau o autonomie pronunţată: domnul era stăpânul moşiei pe care se aflau acestea, însă contra unei dări speciale acorda libertatea organizării de iarmaroace, de cultivare a pământului etc. Tot domniei aparţineau şi cetăţile de apărare. Astfel, puterea domnului în ţară era destul de mare, căci el controla toate centrele importante şi nu boierii sau mănăstirile[78].

În ceea ce priveşte taxele şi judecăţile, Ţara Românească a avut parte de sisteme ambulante ale fiscului şi magistraturii. Globnicii şi judecătorii treceau prin localităţile fără scuteli (aşadar unde aveau jurisdicţie) la anumite date. De asemenea, alţi funcţionari erau trimişi pentru a răspândi sau împlini porunci domneşti, numite de Mircea în hrisoave „milosteniile/slujbele şi prestaţiile domniei mele”[79].

Trebuie menţionat că după cucerirea Dobrogei, Mircea cel Bătrân a păstrat acolo vechea administraţie locală. Dregătorii dobrogeni erau numiţi chefalia, un cuvânt de origine grecească ce desemna la origine un fel de guvernator de ţinut, ales dintre marii latifundiari. În Dobrogea, titlul chefalia avea sensul de cârmuitor de oraş.

Veniturile şi cheltuielile domniei

Veniturile domniei veneau în principal din dările, birurile, prestaţiile şi dăjdiile cuvenite acesteia, vămile neconcesionate, morile, braniştile şi bălţile domniei, amenzile şi taxele de judecată percepute în ţară etc. Toate acestea intrau în visteria instituţiei domniei, căci, în afară de oraşe, domnul ca persoană de regulă nu mai dispunea de alte moşii[80]. Acest lucru se va schimba peste veacuri, când la cârma ţării vor ajunge şi boieri ori vlăstare înstărite. Astfel, pentru a împroprietări mănăstiri, Mircea e nevoit să cumpere terenuri de la boieri.

Vămile erau percepute în târguri (de târg sau de trecere), la vadurile Dunării, la munte (numite şi de plai), şi la graniţă. Domnul avea dreptul să acorde scutiri sau să le concesioneze. Vama era plătită în bani sau în natură, iar boierii garantau cu averea lor că acest lucru se întâmpla cu stricteţe.

Birul era principalul impozit perceput de domnie, chiar şi în satele cu ohabă. Acesta era aplicat asupra satului, iar fruntaşii repartizau sarcinile pe gospodării. Alte taxe mai erau dijma de produse (a oilor, a porcilor, a găleţilor de grâne, a vinului, din ceară şi miere, a coşurilor de fructe, a laptelui şi a peştelui, a fânului etc.). Tot în categoria dijmei se mai înscriu veniturile de la ocnele de sare şi din minele de aramă. Toate acestea erau adunate de către funcţionari specializaţi (câblari, vinăceri etc.) în „casele domneşti” — de fapt hambare şi depozite din care domnul putea face, la o adică, daruri în natură. Este de menţionat că Mihail, voievodul coregent, avea o „casă” separată. Mai sunt de amintit amenzile (sau gloabele) şi răscumpărările de suflet (sau duşegubinele), în cazul crimelor.

La aceste produse naturale se mai adăugau obiectele de tezaur, de obicei din materiale preţioase.

Prestaţiile datorate domniei constau în principal din transporturi, călăuze pentru îndrumarea şi paza convoaielor domneşti, cositul fânului, tăiatul lemnelor, lucrul la întreţinerea şi repararea cetăţilor, paza la graniţă, prinderea vânatului etc.

Cheltuielile domniei erau reduse la nevoile curţii şi ale cetăţilor, precum şi la plata aprovizionării pentru oaste. Se mai adăugau milosteniile domneşti pentru biserici ori mănăstiri precum şi darurile şi soliile trimise în străinătate. Boierii nu erau plătiţi, întrucât aveau moşii întinse şi bogate, iar puţinii funcţionari ambulanţi (numiţi şi „rabotnici”, pentru că îşi crestau socotelile pe răboj) primeau o parte din venitul adunat.

Armata

Ruinele cetăţii Giurgiu, una dintre cele mai importante fortificaţii ale lui Mircea cel Bătrân. A fost construită în vremea acestui voievod

Armata din timpul lui Mircea era o oaste de ţară (naţională şi a domnului) şi era formată din întreaga populaţie în stare să poarte arme. Aceasta purta numele de Oastea cea mare. Datorită faptului că domnitorul avea nevoie de mulţi ostaşi, el nu dă niciodată ohabe (scutiri) întregi, ci întotdeauna cu precizarea „numai singură oastea s-o facă domniei mele”[81]. Astfel, pe lângă boieri, ţăranii liberi sau şerbi, obligaţia oastei revenea şi târgoveţilor şi satelor mănăstireşti. „Este clar deci că dacă oastea cea mare era o exceptare de la drepturile de scutire, însemna că ea rămâne la dispoziţia şi în slujba domnului, fără amestecul proprietarului. Noi nu avem deci o oaste feudală” (P. P. Panaitescu[82]).

Oastea cea mică este aşa numita curte, constituită în principal din boieri şi săteni privilegiaţi, datori să se afle la dispoziţia domnului, cu arme, cât mai repede cu putinţă. Din această oaste făceau parte categorii precum plăieşi, datori a apăra trecerea peste munţi, şi opăcinaşii, care aveau obligaţia de a furniza vâslaşi[83].

Prezenţa mercenarilor la curtea lui Mircea nu este exclusă[84], deşi prima menţiune a acestora datează din vremea lui Dan al II-lea. Ei erau călări, sau pedeştri, în număr de câteva sute, „pesemne aleşi dintre orăşenii sau ţăranii mai săraci, fără pământ, obligaţi să-şi câştige viaţa cu leafă.”[85]
Arme, aplice şi pinteni din Ţara Românească (cca. 1400)

În oastea lui Mircea, cavaleria ocupa un loc important. Moşnenii şi boierii erau datori să dea „darea calului” către domnie la moartea lor sau în alte situaţii (tranzacţiile cu pământuri etc.). Pe lângă caii acestora, mai existau herghelii ale domniei lăsate în grija anumitor sate. Caii din urmă erau duşi să pască de obicei în lunca Dunării. Între călăreţi se deosebea ceata cavalerilor în armuri, existentă încă de pe vremea lui Radu I[86], când tatăl lui Mircea avusese la dispoziţie 10.000 de cavaleri îmbrăcaţi în platoşe şi zale fabricate la Veneţia. În vremea lui Mircea, cavalerii români sunt pomeniţi cu ocazia unui turnir în Ungaria, la Buda (1412). De asemenea, picturile murale bisericeşti, refăcute mai târziu după modele din vremea lui Mircea, prezintă cavaleri în zale închinându-se.

În ceea ce priveşte armamentul din vremea lui Mircea cel Bătrân, preponderente erau arcurile cu săgeţi şi, în mai mică măsură, săbiile. Cronica bulgară menţionează cum în bătălia de la Rovine cerul s-a întunecat de mulţimea săgeţilor, iar mai târziu, în lupta de la Posada dintre regele Sigismund al Ungariei şi Vlad I al Ţării Româneşti, muntenii au folosit săgeţi otrăvite[87]. Cronicarul Wawrin menţionează şi arbaletele, iar cronica bulgară lăncile. Potrivit lui Chalkokondyl, pavezele (scuturile) românilor erau asemnănătoare cu cele ale tătarilor[88], probabil din lemn acoperit cu piele[89]. Armele erau procurate în principal de la saşii din Ardeal, dar erau lucrate şi în Ţara Românească din materie primă adusă tot de peste munţi. Armele de foc erau puţine, constând probabil din câteva tunuri şi bombarde. Praful de puşcă se fabrica folosind salitră importată din Transilvania.

Apărarea era asigurată printr-un sistem de cetăţi care aparţineau domniei. Înspre Moldova exista cetatea Crăciuna, înspre Ardeal cetatea Dâmboviţei şi cea de la Căpăţâneni, iar pe Dunăre Licostomo, Dârstor, Giurgiu, Turnu, şi Severin. În ducatele transilvănene mai existau cetăţile Făgăraş, Breaza, Sibiel şi Amlaş, iar în Dobrogea Hârşova, Vicina şi Enisala. Acestea erau întreţinute şi reparate de către satele din jur.
Biserica

Mitropolia Ţării Româneşti

În 1359 voievodul Nicolae Alexandru a înfiinţat la Argeş prima mitropolie a Ţării Româneşti, pe al cărei scaun s-a suit kir Iachint, adus din Vicina. În 1370 Vladislav Vlaicu înfiinţează şi cea de-a doua mitropolie a ţării, la Severin. Mitropoliţii valahi erau numiţi şi unşi de către Patriarhul din Constantinopol.

La urcarea pe tron, Mircea îi găseşte ca mitropoliţi pe Antim Critopol la Argeş şi Atanasie la Severin. În perioada următoare, cei doi vor participa — separat sau împreună — la şedinţele sinodului patriarhal. Antim, care era şi „locţiitor al Nicomediei”, a stat la Constantinopol din februarie până în martie 1389, după care din iulie apare şi Atanasie. În ianuarie 1392 ambii mitropoliţi ai ţării sunt trecuţi ca martori în hrisovul lui Mircea pentru mănăstirea Cozia. Atanasie se află iarăşi la Constantinopol din noiembrie 1396 până în martie 1397 şi din 1400 până în 1401.

În 1389, mitropolitul Antim se retrage din scaun, fiind bătrân şi bolnav, însă în scurt timp se instalează din nou, cu aprobarea Patriarhiei, cu toate că astfel se încălcau canoanele patriarhului Fotie. A trăit până pe la 1401, după care în scaunul argeşean i-a urmat Teodor.

Ca urmare a acordului din 1396 dintre Ungaria şi Patriarhie, pe fondul unei relaxări confesionale şi a unei creşteri a pericolului otoman, mitropolitul de Argeş primeşte titlul de „exarh al plaiurilor”, urmând a păstori şi ţinuturile româneşti de peste munţi.

] Mănăstirile ortodoxe

Biserica mănăstirii Cozia, ctitorie a lui Mircea cel Bătrân. Pridvorul cu stâlpi datează din vremea lui Constantin Brâncoveanu, iar fântâna din timpul lui Neagoe Basarab

Cea mai importantă ctitorie a lui Mircea este mănăstirea de la Cozia, ce poartă hramul Sfânta Treime. Aceasta cuprinde caracterele arhitectonice ale şcolii sârbeşti din Valea Moravei şi păstrează în bună parte vechile sculpturi ornamentale. Pictura a fost refăcută după vechiul model, în secolul al XVIII-lea. În biserică se regăseşte şi mormântul marelui voievod.

Trebuie spus că Mircea a ctitorit ridicarea unei noi mănăstiri, pe locul dăruit de boierul Nan Udobă, pentru a înlocui vechea Cozie, ridicată probabil în vremea lui Radu I[90] şi aflată la cca. un kilometru depărtare, la piciorul muntelui Cozia, în locul strâmt unde se curma valea Oltului. După clădirea noii mănăstiri pe un teren mai larg, călugării şi stareţul s-au mutat aici, păstrând însă vechile privilegii, averi şi moşii.
Pentru detalii, vezi: Mănăstirea Cozia.

Alte mănăstiri din Ţara Românească ce fiinţau în vremea lui Mircea erau cele ale stareţului Nicodim, Vodiţa şi Tismana, mai apoi Cotmeana în judeţul Argeş, ridicată de Mircea în 1389, Snagov, atestată în 1408 — însă cea veche, nu cea care se mai vede şi astăzi şi care a fost ridicată de Neagoe Basarab — Glavacioc, care fusese dăruită cu două sate în Teleorman şi Strugalea, neidentificată încă în teren, ctitorie a boierilor Baldovin logofătul, jupân Şerban, Radul al lui Stan şi jupân Gal. La acestea se mai adaugă biserica de la Brădet şi prin tradiţie cele de la Scoreiu şi Răşinari. P. P. Panaitescu presupune că mai exista o mănăstire şi în Ţara Făgăraşului, căci aici este menţionat „Stanciul egumenul”[91].

Legăturile cu ortodoxia din alte ţări

În vremea lui Mircea au fost continuate daniile către mănăstirea Cutlumusi de la Muntele Athos, ctitorită şi dăruită de către înaintaşii săi Nicolae Alexandru şi Vladislav Vlaicu. Deşi nu s-a păstrat hrisovul de danie, un document din vremea lui Neagoe Basarab (1514) menţionează: „unde şi prea cinstitul [...] străbunul nostru Mircea voievod a înnoit ctitoria, pe care a făcut-o Ţara Românească”[92]. Chiar şi boierii făceau danii către această mănăstire: în 1413 jupân Aldea logofătul dăruieşte satul său Cireaşov, de lângă Slatina.

În timpul domniei lui Mircea, ulterior cuceririi Vidinului de către turci (în 1396), moaştele Sf. muceniţe Filofteia au fost aduse în ţară şi aşezate la Biserica Domnească Sf. Nicolae din Argeş. Mai târziu, acestea au fost mutate în biserica episcopală din oraş, unde se găsesc şi astăzi.
Statuia patriarhului Evtimie de Târnova, aflată în Sofia

Atât stareţul Nicodim de la Tismana cât şi mitropolitul Antim Critopol au purtat o corespondenţă bogată cu patriarhul Evtimie de Târnova, între anii 1375 - 1393. Patriarhul bulgar este autorul unui număr mare de scrieri bisericeşti, iar faima sa era „nu numai în neamul bulgarilor, ci râvna sa apostolească s-a întins şi în toate părţile de la miază-noapte şi până la ocean, iar în apus până în Iliria”[93]. Între elevii săi s-au numărat învăţatul (mai târziu arhiepiscopul de Kiev) Grigore Ţamblac, precum şi cronicarul Constantin Costeneţki.

Până astăzi s-au păstrat două scrisori ale patriarhului Evtimie către stareţul Nicodim (ultima fragmentar) şi una către mitropolitul Antim. Din acestea se poate observa că Evtimie de Târnova era privit ca o autoritate în materie dogmatică şi liturgică, la care apelau prelaţii din Ţara Românească ori de câte ori se iveau chestiuni mai complicate[94], precum şi tonul diferit de adresare. Dacă lui Nicodim îi răspunde din postura unui învăţat mai luminat, cu Antim tratează chestiunile pe picior de egalitate frăţească.

În prima scrisoare către Nicodim, patriarhul îi răspunde la câteva întrebări asupra unor probleme de credinţă religioasă, dând şi citate din Sfinţii Părinţi. În ce-a de-a doua epistolă îi oferă sfaturile cerute pentru educaţia morală a tinerilor care se pregătesc de preoţie. Aceste epistole erau menite a fi citite preoţilor şi călugărilor şi arată că Nicodim se ocupa şi de pregătirea preoţilor din Ţara Românească. În epistola către mitropolitul Antim, patriarhul bulgar îi atrage atenţia asupra ereziei bogomilice, care circula în ţările ortodoxe la acea dată, şi îl sfătuieşte să îi dojenească pe aceia care o răspândeau.

Aceste legături între comunităţile ortodoxe balcanice au permis importante schimburi culturale şi bisericeşti.

Relaţiile cu Biserica Catolică

Conciliul de la Constanţa reprezentat în cronica lui Ulrich von Richental

Au existat cu certitudine comunităţi catolice pe teritoriul Ţării Româneşti încă de la începutul secolului al XIV-lea, în oraşele în care se aflau saşi veniţi din Ardeal (în special Câmpulung, Argeş, Târgovişte şi Severin). Este de amintit mormântul comesului Laurentius de Longo Campo, datând din 1300.

Dacă până în vremea lui Vladislav Vlaicu comunităţile catolice depindeau de episcopia din Ardeal, voievodul Radu I înfiinţează (fie din motive politice, fie la îndemnul soţiei sale) prima episcopie catolică de pe teritoriul ţării, la Argeş. Nu se ştie unde se afla clădirea episcopatului, întrucât bisericuţa Sân Nicoară, luată în discuţie, avea o arhitectură de factură bizantină, iar pe la 1788 încă se mai slujea acolo în legea Răsăritului. Întâiul episcop catolic a fost italianul Nicolae Antonii.

Tot în vremea lui Radu I, ca replică a mitropoliei ortodoxe de Severin, Papa Urban al VI-lea l-a numit pe franciscanul Grigore episcop de Severin.

În timpul lui Mircea s-au succedat următorii episcopi: Francisc (1390), George (1394), Andrei (1396), Francisc (1399), George din Peč (1402), necunoscuţi (1402 - 1418) şi Ioan de Antiquavilla (1418) la Argeş şi Lucas Ianuis (1390), Francisc de Minerva (1394), Nicolae Demetrii (1399) şi Iacob de Canallis (1412) la Severin. Aceştia nu locuiau în oraşele episcopale, iar titlul lor era mai mult onorific[95].
Casa în care au fost ţinute lucrările Conciliului de la Constanţa

O mănăstire catolică, purtând hramul Sf. Maria, a existat şi la Târgovişte, însă a fost distrusă de turci în 1395. Mircea a reclădit-o, astfel că aceasta mai exista încă la 1417. A fost pomenită şi în 1640, de către misionarul Bakšič. Un lăcaş catolic se pare că a existat şi la Râmnicu Vâlcea, pe locul bisericii ortodoxe Sf. Dumitru de mai târziu.

La iniţiativa împăratului roman Sigismund de Luxemburg, în 1414 a fost convocat un conciliu religios la Konstanz, (în Germania) care avea un triplu scop: eradicarea „ereziei” husite, aplanarea schismei papale dintre Roma şi Avignon, precum şi unirea Bisericilor Catolică şi Ortodoxă. Şedinţele conciliului de la Constanţa s-au prelungit până în 1418, an în care au început discuţiile privind chestiunea unirii bisericeşti. Domnii Ţării Româneşti şi Moldovei au făcut act de prezenţă prin câte un boier: Thobermur (Dobromir), respectiv Giorgius de Samusinis (probabil Gheorghe din Sămuşeni), menţionaţi în cronica lui Ulrich von Richental (scrisă în cinstea acestui eveniment în perioada 1420 - 1430). Tot în aceasta sunt enumerate şi oraşele moldo-valahe cu importante comunităţi catolice: Kylo (Chilia), Sorscha (Suceava), Mencz (Neamţ), Jessmarkt (Iaşi), Molda (Baia), Langnaw (Câmpulung), Ergx (Argeş?), Zürm (Severin), Behlo (Hârlău sau Bacău), Burlat (Bârlad) şi altele neidentificate. Această delegaţie reprezintă prima participare a românilor la un congres internaţional[96].
[modifică] Cultura

Despre cultura din vremea lui Mircea cel Bătrân se ştie prea puţin, în mare parte din cauza faptului că nu s-au păstrat vechile manuscrise de la mănăstirile Cozia, Tismana, Cotmeana şi Snagov.
Cahle din vremea lui Mircea înfăţişând cavaleri. Au fost descoperite la Târgovişte

Până în timpurile noastre a ajuns un Polieleu (glorificare în versuri şi cântări a Maicii Domnului) compus de „kir Filotei monahul, fost mare logofăt al lui Mircea voievod” (este vorba de Filos logofătul, călugărit sub numele de Filotei). Această lucrare a cunoscut o răspândire foarte largă, ajungând să fie copiată chiar şi în Rusia, Serbia, Bulgaria sau Cehia.

De asemenea, tot din aceeaşi perioadă a mai supravieţuit o Evanghelie copiată de călugărul Nicodim de la Tismana pe pergament, un Hexæmeron al lui Ioan Exarhul, o Evanghelie din secolul al XII-lea care a aparţinut mitropolitului Antim Critopol, şi un Tetraevanghel din 1404-1405, împodobit cu miniaturi de către Nicodim de la Tismana. Acesta este considerat cel mai vechi manuscris miniat din Ţara Românească. Ferecătura Tetraevanghelului este realizată în tehnica au repaussé şi redă scena răstignirii Mântuitorului.

În domeniul olăritului, se remarcă vasele având litere sau propoziţii incizate în pasta moale (de exemplu pe o strachină smălţuită de la curtea domnească scrie „[Io]an a scris în luna martie 8 zile”), şi cahlele de sobă având reprezentaţi cavaleri în zale, descoperite la Târgovişte. Figurile reprezentate pe vasele de ceramică sunt diverse: oameni, animale, etc.

Într-o povestire bizantină („Călătoria lui Mazaris în iad”, 1415) se arată cum un grup de artişti greci, veniţi în Ţara Românească din motive comerciale, au fost primiţi foarte bine de către „prea mărinimosul voievod”.
Epitaf din 1396 (fragment)

Ca operă arhitecturală, din vremea lui Mircea datează numai biserica cea mare de la Cozia. Pictura murală însă este mai nouă, ea fiind restaurată complet la sfârşitul secolului al XVIII-lea. În tezaurul bisericii se mai păstrează încă un epitaf din 1396, ţesut pe mătase albastră şi brodat cu aur şi argint. De asemenea, la jumătatea secolului al XIX-lea încă se mai găsea acolo şi mantaua voievodului, prefăcută într-o sfită preoţească. „Stofa acestei mantale e un ce prea curios şi care merită să fie văzută; este de pluş ce cuprinde nişte flori galbene pe un câmp verde spălăcit, cu ceva fir pe dânsul şi cu oarecare însemnări roşii, cât se poate de solid şi curat”[97].

În cancelaria domnească se cunoşteau limbile slavonă, latină şi probabil greacă. Grămăticii erau puţini, astfel că trebuiau să îşi urmeze domnul oricunde se ducea acesta, căci ei cunoşteau formulele juridice consacrate. D. P. Bogdan considera că „formularele hrisoavelor slavo-române în totalitatea şi armonizarea lor sunt un produs propriu spiritului românesc al epocii, impregnat de mediul slav, elementele componente importate din mediul bizantin prin intermediul sud-slav şi din mediul apusean prin intermediul sârb sau ungaro-latin, modelându-se după nevoile cancelariei muntene”[98]. Aceasta înseamnă mai multă precizie, simplificare şi prezenţa mai multor elemente juridice faţă de corespondentele sârbe sau bulgare[99].

Fresce contemporane care îl înfăţişează pe Mircea cel Bătrân
Commons
Wikimedia Commons conţine materiale multimedia legate de Mircea cel Bătrân

În ipostază tânără, Mircea se regăseşte în frescele ctitoriilor sale de la Brădet şi Cozia. În primul caz, domnitorul poartă o coroană dublă şi costum specific secolului al XIV-lea. Se regăseşte alături de doamna Mara, însă fără fiul Mihail. La Cozia, în paraclis (sau bolniţă, cum mai e cunoscut), Mircea apare cu părul netăiat şi o coroană similară străbunicului său Basarab I. Costumul său este bine detaliat, pieptarul prezentând patru vulturi bicefali bizantini ce semnifică rangul de despot al voievodului. Pantalonii sunt strâmţi, iar încălţămintea are vârful ascuţit. Alături de el se află Mihail, foarte tânăr.

Portretul din biserica mare a mănăstirii Cozia a fost refăcut în timpul domniei lui Neagoe Basarab, după vechiul model. Mircea capătă coroana mare din secolul al XVI-lea, similară cu cea a lui Neagoe, însă Mihail rămâne cu coroana veche. Costumele sunt mai puţin detaliate, iar de data aceasta Mircea poartă acvila bicefală pe genunchii pantalonilor.

În sfârşit, portretul cel mai cunoscut al său se află în biserica episcopală de la Argeş, realizat în prima jumătate a secolului al XVI-lea după modelele mai vechi[100].

Heraldica Ţării Româneşti în vremea lui Mircea

Sigiliu din 1390 aflat pe tratatul dintre Mircea şi Vladislav al Poloniei
Stema lui Mircea cel Bătrân, aşa cum se regăseşte pe monedele sale

Sigilul aflat pe tratatul încheiat în 1390 între Mircea cel Bătrân şi regele polon Vladislav al II-lea prezintă ca stemă a Ţării Româneşti un scut francez vechi mobilat cu o acvilă având capul conturnat şi aripile strânse, însoţită la stânga sa de o cruce, o stea în şase colţuri şi o semilună „crai nou”[101]. Pe monedele emise în această perioadă acvila cruciată este plasată pe post de cimier, deasupra unui coif care timbrează stema dinastică a lui Mircea.

Din 1403 datează cel mai vechi sigiliu muntenesc păstrat care prezintă aşa numita „Nova plantatio”. El prezintă două capete încoronate redate în profil, despărţite de o tulpină bifurcată în partea superioară. Există opinia că cele două personaje ar fi Mircea şi fiul său Mihail[102].

În martie 1395 voievodul muntean semnează la Braşov un tratat de alianţă cu regele ungar Sigismund. Neavând la el pecetea cea mare, Mircea confirmă cu sigiliul cel mic[103], reprezentând un leu rampant. De asemenea, la înnoirea tratatului cu Polonia, în 1411
IMAGINEA ROMÂNILOR
ÎN VIZIUNEA CĂLĂTORILOR STRĂINI
ÎN SECOLELE XVI-XVII



Însemnările călătorilor străini despre spaţiul românesc în Evul Mediu sunt numeroase şi bogate în date. Veniţi cu diferite misiuni în Ţările Române, călătorii străini au cercetat cu atenţie situaţia politică, economică, socială şi culturală.

Aceste însemnări sunt cu atât mai preţioase, cu cât reuşesc să surprindă specificul naţional şi trăsăturile caracteristice ale profilului moral şi spiritual al poporului român.

Importanţa scrierilor călătorilor străini care au vizitat spaţiul românesc a fost apreciată în mod deosebit de istoricul Nicolae Iorga, care a scris chiar o istorie a românilor, aşa cum rezultă ea din însemnările călătorilor străini.

* * *

Unul dintre aceşti călători a fost călătorul italian Glovan-Andreea Gromo, care pe la 1550 a trecut prin Transilvania şi a relatat despre bogăţia acelor pământuri, despre culturile de grâu, mei, cânepă şi legume. A fost impresionat de bogăţiile ce se scoteau din pământ: fier, aur, argint şi „ argint viu ” ( mercur ), „ sarea cea mai frumoasă ”, pucioasă şi cinabru ( un compus chimic natural din mercur şi sulf, folosit la colorarea ceramicii ).

O sută de ani mai târziu, pastorul german Conrad Jacob Hiltebrandt a călătorit şi el prin Ţările Române, având numai cuvinte de laudă la adresa „ nobilului popor român ” . El spune despre românii din Transilvania, Ţara Românească şi Moldova că sunt „ renumiţi grăniceri „ ai acestor pământuri ” şi urmaşi ai romanilor învingători ai regelui Decebal. Confuzia pe care o face acesta, confuzie rezultată din insuficienta cunoaştere a istoriei noastre, este aceea că el consideră că aceşti „ vechi locuitori ” au fost aduşi de Traian după victoria sa asupra dacilor.

Un alt „ reporter ” a fost Paul de Alep, secretar al patriarhului Macarie al III-lea din Siria. Aceştia au efectuat între anii 1652-1659 o călătorie în ţările române.Paul de Alep a descris aspectul caselor ţărăneşti clădite din bârne şi scânduri, cu acoperişuri înalte, iar în interior cu pereţi acoperiţi de covoare. A fost impresionat de portul femeilor, de şalurile purtate peste veştminte şi de maramele de pe cap.De mare importanţă sunt şi informaţiile asupra datinilor şi obiceiurilor românilor la diferite momente ale vieţii lor: nunţi, înmormântări şi parastase. A descris cu lux de amănunte ospeţele de la curţile domnitorilor Vasile Lupu şi Constantin Şerban.Aflăm în scrierile călătorului sirian informaţii despre agricultura practicată în ţările române în acele timpuri, aflăm despre grâul şi legumele ce se cultivau, despre faptul că fructele erau o raritate pe masa românilor. El îşi exprimă uimirea faţă de mulţimea animalelor crescute, oferă informaţii despre preţurile practicate şi descrie pescuitul la gurile Dunării. Este interesat să cunoască detalii despre bogăţiile solului, în special despre aramă şi sare. Nu sunt lăsate deoparte nici evenimentele istorice la care este martor, în special cele legate de luptele pentru putere, specifice acelei epoci.

Secretarul florentin al lui Constantin Brâncoveanu, Anton-Maria Del Chiaro, descrie în cuvinte frumoase portul femeilor din Ţara Românească, remarcând faptul că ele purtau un amestec de haine făcute după moda grecească şi cea turcească. Aminteşte că cele măritate „ îşi învelesc capul cu o maramă albă, adusă după bărbie ”. El remarcă obiceiul acestora ca „ în zile de sărbătoare să iasă îmbrăcate bogat, cu giuvaieruri scumpe, purtând pe piept atârnată o salbă de bani de aur de mărimi deosebite ”.

Misionarul italian Marco Bandini, călător şi el prin Ţările Române în anul 1648, completează imaginea portului boieresc din acele timpuri. El relatează că hainele erau purtate după obiceiul turcesc, până la călcâie, folosind pentru ele în special mătase. „ Ei strălucesc de bumbi de argint şi de aur la piept şi la braţe ”. De asemenea arată că negustorii şi boierii foloseau căptuşelile din blănuri scumpe de samur.

Secretarul domnitorului Petru Cercel, Franco Silvori, participant la serbările de Crăciun, rămâne impresionat de acestea şi aşterne pe hârtie date importante. Povesteşte faptul că în acele zile oamenii îşi fac daruri unii altora, „ iar toţi duşmanii se împacă ”. Oamenii se duc la slujbe în Ajun, apoi a doua zi domnitorul oferă veştminte şi mâncare tuturor cerşetorilor din oraş. Sunt zile de bucurie, petreceri şi ospeţe.

O altă relatare interesantă este cea a călătorului turc Evlia Celebi, care tot în secolul al VII-lea, face o călătorie prin Bucureşti. Află un oraş aşezat „ pe un loc deluros, prin care trece Dâmboviţa, oraşul întinzându-se pe ambele sale maluri ”. Din relatarea sa aflăm că trecerea dintr-o parte într-alta se făcea peste 21 de poduri de lemn, precum şi faptul că oraşul era mare dar nu avea fortăreaţă. În schimb arată că în oraş erau 14 mari mănăstiri, fiecare dintre acestea fiind construită „ asemenea unei cetăţi puternice ”. Palatul domnesc (seraiul) era construit în mijlocul oraşului, avea un etaj, fiind împrejmuit cu fortificaţii de stejari groşi şi pământ.

Scrierile englezului Robert Bargrave, călător pe la 1650 prin Moldova, ne oferă informaţii importante despre domnia lui Vasile Lupu.

El remarcă faptul că toată puterea se afla concentrată în mâinile sale, în fiecare zi „ şezând el însuşi în scaunul de judecată ”. E impresionat de alaiul mândru al domnitorului, precum şi de garda sa puternică. Aflăm din scrierile sale că domnia era electivă dar domnitorul plătea Sultanului „ un haraci anual de 120.000 de taleri „ pentru a avea pace şi linişte din partea lui ”. Aşezarea geografică a Ţărilor Române pe drumurile ce legau Occidentul european de porturile Mării Negre a favorizat vizitarea lor de numeroşi călători străini. Aceştia erau fie soli, agenţi diplomatici ori misionari trimişi de papalitate să predice credinţa catolică şi în aceste părţi ortodoxe ale lumii.

Mărturiile acestora despre spaţiul românesc sunt foarte importante, ele constituind surse de reconstituire a istoriei noastre.



24 ianuarie 1859-Unirea principatelor



Oficial si in spiritul celor mai frumoase traditii istorice romanesti, prima Unire a Principatelor Moldovei si Munteniei a avut loc la 24 ianuarie 1859, actul solemn al acestui eveniment crucial fiind marcat la Bucuresti, odata cu sosirea domnitorului Alexandru Ioan Cuza in capitala Dimboviteana...

Daca, insa, ne amintim ca prima intregire a celor trei provincii istorice romanesti - Muntenia, Ardealul si Moldova - a faurit-o cu spada Voievodul Mihai Viteazul la 1600 si a fost sarbatorita cu mult alai la Alba-Iulia, rezulta ca la 24 ianuarie 1859 se realiza, de fapt, a doua Unire a romanilor, de data aceasta, insa, fara Transilvania si Basarabia, care aveau sa sufere in continuare jugul austro-ungar si tarist pina la 1 decembrie 1918, cind prin jertfa de singe a ostenilor romani, in timpul primului razboi mondial, se implinea visul milenar "De la Nistru pina la Tisa", dupa cum ne-a testat pentru eternitate Poetul...

Analizind, retrospectiv, maretele clipe astrale, desfasurate acum 143 de ani, avind si experienta amara a "reintregirii", care nu se mai face in ultimii 10-12 ani, din cauza miopiei politicastrilor si renegatilor de la Chisinau si Bucuresti, putem afirma un lucru bine stiut de toata lumea: faptele mari le fac oamenii, intr-adevar, mari!

Intr-un context politic european, devenit favorabil cauzei Unirii, mai ales dupa infringerea Rusiei in razboiul Crimeei (1853-1856) de catre fortele aliate anglo-franco-piemonteze, bucurindu-se de sustinerea ferma a imparatului Napoleon III, supranumit "campionul autodeterminarii popoarelor mici", pasoptistii din ambele Principate au putut colabora fructuos pentru tara. In fata dorintei arzatoare de intregire, a spiritului inflacarat de Unire, manifestat din partea tuturor paturilor sociale romanesti, au trebuit sa cedeze, rind pe rind: boierimea conservatoare si retrograda autohtona, Puterile ostile Unirii: Turcia, Rusia, Austro-Ungaria, Prusia. Dar si tarile adverse Unirii au fost constrinse, treptat, sa cedeze in urma presiunilor exercitate de Franta, Anglia, Piemont (in jurul caruia s-a format, apoi, regatul Italiei). In aceste circumstante politice de pe scena europeana, Unirea Principatelor a putut fi infaptuita de catre luptatorii pasoptisti, de catre intregul popor, care i-a sustinut si aclamat.

Actul solemn al Unirii si aparitiei unui nou stat pe harta Europei - Romania - a coincis in spatiu si timp cu data memorabila de 24 ianuarie 1859, cind domnitorul Alexandru Ioan Cuza, ales unanim de cele doua camere de deputati, mai intii de cea de la Iasi, apoi si de cea de la Bucuresti, a sosit in viitoarea capitala a tarii unite.

Unirea cea multasteptata de veacuri, dupa moartea napraznica a lui Mihai Viteazul, ucis miseleste de unguri in 1601, pe Cimpia Turdei, se infaptuise.


istoria secreta: Holocaust-ul romanesc

Desele acuze aduse poporului si "regimului Antonescian" ne-au determinat sa postam urmatoarea scrisoare, al carui continut apartine celui care a fost WILHELM FILDERMAN, si care ne-a fost pusa la dispozitie de unul din colaboratorii proiectului www.Ro1918.com .

«Subsemnatul Wilhelm Filderman, Doctor în Drept la Facultatea din Paris, fost Preşedinte al Uniunii Comunităţilor Evreieşti din România şi Preşedinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, USA, Hotel Alameda, Broadway at 71 St, declar următoarele:

(…) În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa,eu am fost în legătură susţinută cu Mareşalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuşi la persecuţia germanilor-nazişti (s.n.). Trebuie să subliniez că populaţia română nu este antisemită(;). Am fost martor al unor mişcătoare scene de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei în momentele de grea încercare din timpul infernului nazist în Europa. Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aş aminti doar câteva exemple: Graţie intervenţiei energice a Mareşalului Antonescu, a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei dinBucovina;

El a dat paşapoarte în alb, pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viaţă era în pericol; Graţie politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub un regim de administrare tranzitorie, care, făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.

Menţionez aceasta pentru a sublinia faptul că Poporul Român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul Ţării, şi-a demonstrat sentimentele de umanitate şi moderaţie politică.»”

(Uniunea Vatra Românească, Liga pentru Combaterea Anti-Românismului LICAR, Uniunea Veteranilor de Război şi a Urmaşilor Veteranilor, Asociaţia Culturală Pro Basarabia şi Bucovina, FederaţiaRomână a Foştilor Deţinuţi şi Luptători Anticomunişti, Liga Naţională a Luptătorilor din Decembrie ’89, Fundaţia George Manu, Comunicat, Bucureşti, 16 aprilie 2002 – Textul se regăseşte în volumul: Ion Coja, Holocaust în România? Suită de documente şi mărturii adunate şi consemnate de ION COJA, în folosul parlamentarilor şi al autorităţilor implicate în elaborarea, aprobarea şi aplicarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 1/2002 a Guvernului României, Editura Kogaion, Bucureşti, 2002, pag. 13, 14)




marturii:

Dar cine este WILHELM FILDERMAN?

Wilhelm Filderman (n. 14 noiembrie 1882, Bucureşti — d. 1963, Paris) a fost conducătorul obştei evreieşti de la sfârşitul primului război mondial până la sfărşitul celui de al doilea război mondial. Filderman a fost preşedintele Federaţiei Uniunii Comunitaţilor din Romania (FUCE) şi reprezentantul evreilor în parlamentul român.

Filderman s-a născut la Bucureşti ca fiul unui tipograf evreu bogat care avea numele de familie Fieldermann. Filderman a absolvit facultatea de drept şi, în anul 1910, la Universitatea din Paris Sorbona a primit doctoratul în drept (1909).

În primul război mondial Filderman a luptat ca ofiţer în armata română. A fost delegat la Conferinţa de Pace de la Paris din 1918, devenind apoi deputat în Parlamentul României, la 30 mai 1943 deportat în Transnistria, exilat în anul 1948 şi mort la Paris în anul 1963.

A fost preşedinte al Uniunii Evreilor Români.
 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one